E un titlu născocit de domnul Valentin Silvestru, cel care ştia totul despre tot şi toate. Cel care l-a iubit mult pe I.L. Caragiale.

În viaţă, femeile din viaţa lui Ion Luca au fost mama sa, Ecaterina L. Caragiale, sora lui, Lenţi (Lenci), Maria Constantinescu, mama lui Mateiu, Veronica Micle, Momuloaia, Leopoldina Reinecke, soţia sa Alexandrina (Didina) cu fiica sa, Ecaterina, Cella Delavrancea (fiica prietenului său Barbu Ştefănescu Delavrancea) şi toată lumea femeilor din timpul său. Asta se vede bine oglindindu-se în personajele sale feminine care domină lumea bărbaţilor, sunt abile, trag sfori, au interes şi-l rezolvă urgent, căci se prefac umile, demiagresive, bătăuşe, sarcastice, dominatoare.

Femeile lui Caragiale nu au inhibiţii, le place să vorbească, să ciripească, să se lamenteze, să gesticuleze, să se isterizeze.

În dosul acestor crochiuri feminine, se arată un nenea Iancu, un pic misogin sau cum se spune – nu foarte moral – amoral. Dar în viaţa de toate zilele a fost respectuos, curtenitor, iubitor cu femeile din familia sa. Despre femeile din opera lui Caragiale putem vorbi altădată.

Cella Delavrancea

A fost un mare admirator al talentului de pianistă cu care fusese înzestrată fiica cea mare a prietenului său. El e cel care informează de marele ei talent repurtat la München, unde el a fost în sală cu fiica lui Tuşchi (Ecaterina). Expresia publică a preţuirii lui stă în articolul din Universul din 4 Mai 1909, care începe cu „A fost odată un copil mintos...” şi parabola se termină cu „...tânărul erou este Cella Delavrancea, monstrul sălbatic este arta, iar baba bătrână din poveste sunt eu Ion Luca Caragiale”. Acea babă prevăzuse puterea copilului de a îmblânzi calul salbatic – şi-a găsit stăpânul, cu sufletul călăreşte, nu cu trupul şi călăreţul ăsta mititel are sufletul calului salbatic. Caragiale a fost un mare melo