Preşedintele Băsescu s-a întrebat, pesemne, ce echipă are cei mai mulţi votanţi, mă rog, suporteri. El e mereu în goană după voturi. NATO nu aduce voturi şi nici venirea lui Bush. Aşa că preocupările din ultimele zile ale preşedintelui au fost legate nu de Summit-ul Alianţei, ci de fotbal şi de pilotat autoturismul personal. Ce echipă are cei mai mulţi suporteri? Rapid? Nu. Ea are o galerie oarecum personalizată şi legată strict de Giuleşti. Dinamo? Nu. Steaua are de departe cei mai mulţi suporteri risipiţi pe meleagurile ţărişoarei noastre.
Populaţia fotbalului este mai numeroasă decât populaţia Academiei. Nu neapărat prin cei care joacă efectiv (în orice ţară numărul de alergători după băşică întrece, de la faza maidan până la arenele profesioniste, pe cel al docţilor Academiei), ci prin armata chibiţilor. Fanii Academiei sunt puţini sau deloc. Fanii unei formaţii de unsprezece inşi îmbrăcaţi în tricou, cu jambiere şi izmene cu mânecă scurtă, colorate, sunt în număr uriaş şi pot face revoluţii stradale, incendia maşini şi alici, cu o brichetă din plastic, cum s-a întâmplat recent, scăfârlia unui cavaler al fluierului. În lumea fotbalistică, intens condimentată prin fantezia înjurăturii, jucătorul poate fi controlat la ţurloaie şi dus pe targă la marginea gazonului. Nimeni nu suspină. E o prelungire a arenei romane şi a luptelor de gladiatori. Cel slab de oase merită să moară. Cu arbitrii este însă altceva. Arbitrul este sacru. El e singurul din fotbal care se cheamă cavaler. Mă rog, cavaler al fluierului. Calcă ţanţoş, şi chiar dacă este mai scund, uneori bondoc, mâncat de calviţie, el se prezintă mai înalt prin autoritate.
Recent, într-un meci important pentru vârfurile, de obicei aranjate, ale campionatului, cavalerul fluierului a suspendat partida când conduceau cei care nu trebuiau să conducă. Cavalerul, actor de doi l
