Ruxandra Donose povesteşte că până la Revoluţie urmărea înregistrări ale marilor spectacole internaţionale duminica, acasă la profesorul de engleză.
Ruxandra Donose a urcat săptămâna trecută pe scena Sălii Palatului pentru a deschide Festivalul Internaţional al Orchestrelor Radio, sub bagheta dirijorului Christian Zacharias. Într-o bluză de culoarea mării şi-n blugi evazaţi, cu o zi înainte de concert, zâmbea şi răspundea, exuberant, la telefoane, imediat după repetiţia generală. S-a aşezat pe una dintre canapele din pluş din holul Sălii Palatului, cu gândul la concert: „În fiecare zi mergem la serviciu, ne luptăm cu probleme, alergăm la cumpărături şi ne ducem să ne luăm copiii de la şcoală. Uneori, avem nevoie şi de nişte trăiri intense. Trăiri care să ne înalţe, să ne înfioare. Şi cred că, mergând la operă, avem şansa să trăim aşa: mai intens, mai mult, mai presus".
„Weekend Adevărul": Opera este un act de comunicare, spuneaţi. Cum faceţi să creaţi intimitatea când intepretaţi?
Ruxandra Donose: Ce mă ajută să capăt un plus de spontaneitate şi de sinceritate este faptul că eu nu numai cânt textul, ci îl vorbesc. Pentru că înţeleg şi vorbesc limba în care cânt, creez o linie directă de la suflet la minte către cel cu care comunic, către public.
Vă gândiţi la ceva în timp ce cântaţi?
Numai la ceea ce spun. Niciodată la felul în care îmi proiectez vocea, pentru că asta e o muncă pe care trebuie să o depui înainte. În mod ideal, noi, cântăreţii, ne-am perfecţionat tehnica atât de mult încât în momentul când ajungem la spectacol, micul computer care programează totul trece în planul al doilea şi în prim-plan rămâne ideea de comunicare. Nu cânţi aici, în spatele partiturii, ci cânţiacolo, către oameni.
Aveţi un ritual special când repetaţi?
Apă! Trebuie să am foarte multă apă. În rest, încerc să nu-mi îngrădesc libertatea.
