"La început credeam că am vocaţie, acum nu mai ştiu...", îşi începe povestea Dana, studentă la Colegiul de Medicină Carol Davila. "Îmi place să ajut oamenii, ba mai mult, să mă dedic lor, fără a face diferenţe ; nu contează dacă-i vorba de iubitul meu sau de un cerşetor de pe stradă, tuturor mă dedic la fel şi nu aştept nimic în schimb". Dana a încercat de două ori să intre la medicină şi de fiecare dată a picat "la limită". Apoi a optat pentru şcoala de asistenţi medicali. "În fond, asistentul e la fel de important ca şi doctorul, dacă nu şi mai important... Asistentul este cel care-l cunoaşte cel mai bine pe bolnav, cel care ar trebui să comunice cu el sufleteşte, să-i fie cel mai bun prieten. Mulţi îi iau o tensiune, îi fac o injecţie şi pleacă, fără să mai stea de vorbă, să-i explice pentru ce e injecţia respectivă sau medicamentul cutare. Doctorii de multe ori n-au timp să stea la discuţii; ăsta-i rolul asistentului. Dacă nu şi-l ia în serios, pacientul devine confuz şi stresat şi se vindecă mai greu." Examenul de admitere la colegiu a fost pentru Dana o bagatelă după dubla experienţă cu medicina. A înţeles şi a acceptat faptul că şcoala trebuie să perceapă taxe pentru a le putea oferi studenţilor un strict necesar şi pentru a putea încheia contracte cu spitalele unde ei vor face practică. Directoarea le-a spus să nu se impacienteze; dacă nu vor avea bani să plătească, şcoala le poate facilita locuri de muncă în spitale, posturi de soră medicală sau infirmier. La început Danei totul i s-a părut idilic, poate şi din cauza tendinţei ei de a idealiza lucrurile. "Se făcea şcoală ca lumea, teorie şi practică, profii erau foarte serioşi, iar colegii foarte interesaţi"... cîteva informaţii succinte şi convingătoare, dar... Dana nu pricepea în ruptul capului de ce unele asistente, în loc să le explice cu răbdare cum se pansează o rană, insistau pe alte amănunte l