În majoritatea reprezentărilor picturale creştine, Paradisul capătă forma unei grădini a splendorilor. Din decorul verde-luxuriant nu lipsesc obişnuitele ingrediente ale sublimului: vegetaţia exuberantă, râuri lin curgătoare, fiare sălbatice, păsări şi insecte convieţuind fratern, plante şi flori în toate combinaţiile şi culorile. Centrul acesteia este ocupat de arbori investiţi simbolic. Pomul vieţii şi Pomul cunoaşterii sunt, de departe, cei mai importanţi. Celebrul „măr al discordiei” a atârnat tocmai de acesta din urmă. Natura - se vede - este luată ca model sau etalon al perfecţiunii. Tocmai de aceea, textele sfinte cer să fie îngrijită şi protejată. Pasaje din Apocalipsa (7, 3-5) formulează precauţii „ecologiste” lipsite de orice echivoc: Nolite nocere terrae, et mari, neque arboribus („Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii...”).

Filosofii - europeni şi orientali - au condiţionat puritatea naturii de suprimarea oricărei acţiuni corective, menite a-i tulbura echilibrul sau a-i altera ordinea interioară. „Naturalitatea” naturii ar dispărea odată cu amenajările pripite, cu inserturile decorative stridente ori nelalocul lor. Naturalul este proiectat, astfel, drept contrapondere a artificialului. Lăsată „de capul ei”, natura s-ar regenera frumos şi firesc. Cel puţin aşa credea Schopenhauer: „Cât de estetic se comportă natura! Orice colţişor, cât de neîngrijit şi părăginit, lăsat liber – pe seama ei – oricât de mic, numai să fi rămas neatins de gheara omului, ea ştie să-l împodobească cu un gust desăvârşit, îl acoperă cu plante, cu flori şi tufişuri. Orice locşor, lăsat în părăsire, devine ca prin minune încântător...” În lumea noastră, fervoarea urbanizării a fost susţinută mai totdeauna de intervenţii „în ordinea naturii” - unele blânde şi plăcute, altele abrupte şi destructive. Parcul şi grădina apar astfel ca simulacre ale naturii, ca „paradisu