- de ce vreau să salvez Vama Veche - Nu sînt vamaiotă prin naştere. Nu mă pot lăuda că am gustat (şi port nostalgia) vremurilor de demult, cînd Vama... Nu îndrăznesc să spun (deşi îmi place să cred) că port în mine spiritul vămii. La Vamă am căpătat statut de refugiat de vreo doi ani. Sînt, de origine, costineştiană. La Costineşti, în sat, am mers ani la rînd, la eterna tanti Gheorghiţa. Nici acum nu ştiu ce anume a ţinut-o, în aceeaşi aparenţă, ani de-a rîndul: aerul sărat care storcea din ea sevele şi trecerea timpului, vreo buclă temporală care se înnoda la ea în ogradă sau faptul că era, în realitate, un personaj mitic (ehei, ce destin! să fii "realmente mitic"!!). La Costineşti, în sat, mi-am construit, cu migală, surse de hamsii proaspete, de ciorbe fabuloase (cîte o oală pentru fiecare masă de oaspeţi), de legende urbane (mîncătorii de pescăruşi, Eugenia, învăţătoarea din Galaţi care petrecea pe plajă, la epavă, toată vacanţa şcolară, citind şi devenind pe zi ce trece mai ciocolatie) şi de amiciţii proaspete (dar niciodată urmărite dincolo de limita verii). Sub ochii mei, Costineştiul a început să se schimbe: fauna, muzica, oferta culinară, oferta de "suveniruri". Sub ochii mei, şi în ritmul umerilor mei ridicaţi a neputinţă, Costineştiul s-a manelizat de la an la an. Am clătinat din cap cu resemnare (mama ei de Mioriţa!), crezînd că nu se poate face nimic, că acesta este mersul "civilizaţiei", că acesta este tributul pe care îl plătim liberei iniţiative. Cred astăzi că m-am înşelat.

Că întotdeauna se poate face ceva - sau măcar se poate încerca. Am învăţat între timp că "cine nu vorbeşte, nu conteşte" şi "cine nu acţionează, nu contează". Am înţeles că, lăsate la voia întîmplării, lucrurile îi dau dreptate lui Murphy - şi o iau în jos. Ceea ce se cere salvat în Vamă este un stil de viaţă. Care, contrar a ceea ce cred unii, mulţi, nu se opune "cap