n) La senectute te aştepti ca omul să ierte greşelile greşiţilor săi, într-un gest creştinesc al împăcării definitive cu ceilalţi. Şi prin asta cu el însuşi, cu destinul ce i s-a hărăzit fără ca născătoarea ori ăl de Sus să-i ceară încuviinţarea. Deşi trecut de 80 de ani, sprintenul domn Iliescu e la fel de visceral şi de radical când vorbeşte despre „cel mai iubit fiu al poporului”. Fiindcă, după decenii postcomuniste, isterice şi complicate, speram ca remuşcările să-l îndemne la moderaţie, la o lucidă judecată. Să-l vindece de ura strânsă în perioada de disidenţă în pluşul purpuriu. Da’ de unde! Enervat din cale-afară de un aşa-zis decret de comutare a pedepsei capitale pe care, chipurile, l-ar fi iscălit în acel decembrie terifiant, octogenarul ex-preşedinte s-a înspumat iarăşi. „Nu am intenţionat niciodată să iert cuplul Ceauşescu!”, s-a dezlănţuit, gâlgâind de ţâfnă, „emanatul”.
Fraza aceasta scrâşnită, rostită cu atâta furie, nu-l onorează pe politicianul care a militat cel mai adesea pentru consensualitate. Nu poţi să fii un susţinător al armoniei sociale şi, în acelaşi timp, să cauţionezi o crimă odioasă, de înfăptuirea căreia nu eşti străin. Execuţia de atunci, la capătul unui simulacru judiciar comandat din „raţiuni superioare de stat” criminal, ne-a mutilat pe veci istoria. Ne-a umplut de ruşine, şi fiecare dintre noi poartă în carne gloanţele barbariei fără seamăn, prin care am trimis la moarte doi semeni cu nimic mai vinovaţi decât instigatorii aflaţi în spatele mitralierelor. Se pare că regretele nu-i dau ghes deloc revoluţionarului întinător de idealuri socialiste, vremea scursă de la mârşavul asasinat nu l-a apropiat de Dumnezeu.
Căci bătrâneţea are darul de a accentua îndoielile şi păcatele săvârşite cândva, le actualizează. Frica de ce va să vie alungă trufia, o face să pălească întru câtva, lătrată asurzitor de dul
