Singura constantă a comportamentului administraţiei române în cazurile Ionuţ Anghel şi Roşia Montană a fost refuzul sistematic al autorităţilor – locale şi centrale – de asumare a oricărei răspunderi politice sau individuale. Problema este că „cetatea“, „comunitatea“ sau „poporul“ român refuză la rândul său să îşi asume responsabilitatea pentru acest faliment politic profund, cu efecte potenţial devastatoare pentru viitorul său.

În primăvara anului trecut am făcut parte dintr-un grup de jurnalişti invitaţi să facă o vizită de documentare în Elveţia. În prima zi, după aterizarea la Zürich şi un drum cu autocarul pe o autostradă impecabilă, am ajuns într-un orăşel aflat la poalele Alpilor. Imediat după sosire, am ieşit la o ţigară în faţa cochetului hotel în care fusesem cazaţi şi ne-am exprimat dorinţa de a face câţiva paşi înainte de cină. „Atenţie la câinii vagabonzi!“, a fost replica plină de o ironie grea a unuia dintre oficialii elveţieni care ne însoţeau, familiarizat probabil cu avertismentele pe care le primesc diplomaţii occidentali atunci când vin la post la Bucureşti după moartea diplomatului japonez ucis de câini vagabonzi în plin centrul Bucureştiului. În Elveţia e ca şi cum ai fi căzut din greşală într-o carte poştală. Este atât de perfectă din aproape toate punctele de vedere încât pare nenaturală. Ideea de câini vagabonzi este pur şi simplu absurdă. Din toate vizitele făcute vreodată prin ţările lumii, acesta a fost modul cel mai crud în care ni s-a urat vreodată „Bun venit în lumea civilizată!“ şi i-am purtat multă vreme ranchiună elveţianului pentru umilinţa provocată de spusele sale. Această ranchiună a durat până la aflarea veştii despre soarta cumplită a lui Ionuţ Anghel când adevărul brutal al spuselor sale a devenit evident. Ceea ce pentru diplomatul din Elveţia reprezenta o situaţie strigătoare la cer – câinii vagabonzi – pentru noi r