Dacă Franţa îi are pe cei patru muschetari – trei plus unu, ca să îi dăm satisfacţie şi lui Dumas –, dacă britanicii se laudă cu cei patru Beatles-i, românii au şi ei un cvartet celebru, şi încă unul care respiră… “Aer cu diamante”. Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan erau copiii teribili ai optzecismului românesc, iar anul 1981 îi găsise deja, pe fiecare dintre ei, cu cărţi publicate. Şi chiar dacă pe atunci optzecismul nu se numea “optzecism” – nici disputa generaţiilor şi promoţiilor literare provocată de Laurenţiu Ulici nu era la modă – ei, cei patru magnifici în blugi ai poeziei româneşti, erau deja exponenţiali pentru noul val de scriitori. Erau prieteni nedespărţiţi şi respirau laolaltă poezia. Fuseseră liderii Cenaclului de Luni ţinut de Nicolae Manolescu, îşi marcaseră în forţă debutul editorial. Erau, cu alte cuvinte, pe val… Ce-i va fi determinat, deci, să apeleze, pentru volumul colectiv “Aer cu diamante”, la Editura Litera – singura care, în epocă, publica volume pe banii autorilor ambiţioşi, dar nu întotdeauna de mare talent? Şi, mai ales, de ce acest manifest scris cu patru condeie deodată? De ce această formulă de cvartet, în care însă nu se supuneau legilor cvartetului, căci fiecare îşi dorea să fie vioara întâi? Că nu-i părăsise talentul şi nu aleseseră Litera fiindcă nu-i mai doreau editurile este clar. Prefaţa cărţii este semnată de însuşi Nicolae Manolescu, criticul în vogă al epocii şi al generaţiei lor de scriitori. Că nu se îndoiau ei de calitatea poeziilor pe care le scriau o dovedeşte selecţia textelor: este un pumn de diamante, atent şlefuite. S-a spus că voiau să sfideze regimul, în care autorii, oricât de talentaţi, începuseră să nu mai debuteze decât în grup. Dar ei făcuseră deja, individual, pasul acesta. Una dintre legendele care i-a însoţit, în ultimii treizeci de ani, a fost aceea că îşi doriseră să