Pe Val Gheorghiu il cunosteam inainte sa facem cunostinta. Cine nu-l stie, nu doar in Iasi, ci si aiurea? Pictor de seama, scriitor de rafinament, dar si dandy aristocrat si coseur indimenticabil, facea, pe vremuri, un cuplu bine sudat cu Mihai Ursachi. De ani de zile ii citeam cu delicii si cu ardoare vindicativa (veti intelege de ce) rubrica din pagina de opinii a Ziarului de Iasi (care, fie vorba intre noi, aduna cele mai bune condeie ale orasului, de la Nichita Danilov, Mariana Codrut, Valeriu Gherghel, Al. Calinescu, Michael Astner, la Nicolae Turtureanu ori Codrin Liviu Cutitaru), iar stilul sau alert, opiniile transante, forta epica ori umorul subtire care emana din tabletele cu iz confesiv, paginile de memorialistica sau exercitiile estetizante, in descendenta mateina, ma atrageau de fiecare data; atunci cand am inceput eu insumi sa colaborez saptamanal la cotidianul iesean, faptul ca norocul m-a ajutat sa impart pagina cu Val Gheorghiu mi s-a parut, dupa un scurt moment de entuziasm, frustrant: compania nu numai ca ma magulea, dar ma si obliga, ma supunea unei tensiuni de care, cu timpul, m-am mai eliberat. Nu ma plang si cu atat mai putin ma laud: a scrie in proximitatea semnaturii lui Val Gheorghiu e un pariu care, castigat, te poate maturiza, unul care, in orice caz, te responsabilizeaza. Sub titlul provocator Cinci degete-n ochi isi aduna Val Gheorghiu o ampla selectie din publicistica scrisa dupa 1989 si publicata, cu regularitate de metronom, in pagina de opinii a Ziarului de Iasi si in Romania literara. De ce un astfel de titlu agresiv-constrangator? Nu neaparat pentru ca, in mare masura, comentariile autorului ating subiecte spinoase, de natura politica de cele mai multe ori, pe care le transeaza ferm, fara eufemisme, ci, mai ales, pentru ca intotdeauna bunul-simt, cultura sunt incomode, lezeaza generala nesimtire, abuzivul confort in car