De vreo zece ani, am bătut Europa cu maşina încolo şi încoace. Am ajuns pînă la Tarifa, cel mai sudic punct al Europei, de unde se văd munţii Marocului, şi pînă la Cabo de Roca, în Portugalia, punctul cel mai vestic al continentului nostru, de unde nu se vede nimic altceva decît apa oceanului. Bineînţeles, am parcurs cea mai mare parte a acestor drumuri pe autostrăzi. Cele din Germania sînt invidiate de toţi europenii - au benzile largi şi asfaltul ca-n palmă. Şi mergi pe ele gratis. Ce-i drept, mi s-a întîmplat să ajung şi pe un segment construit pe vremea lui Hitler, cam prăpădit, semn că nasc şi la Germania probleme. În Italia, de la Mestre în jos, prin pianura Padana, autostrada e plată şi dreaptă de te apucă somnul, dar de la Bologna încolo peisajul e atît de spectaculos, încît îţi dai seama că a meritat să suporţi monotonia dinainte. Iar pe colinele Toscanei ori prin tunelurile şi printre culmile din preajma Genovei nici nu-ţi mai pasă că taxele de autostradă sînt destul de mari. În Franţa sînt şi mai mari, nici în Spania nu sînt de neglijat. Dar spaniolii au dezvoltat (mai ales de cînd sînt în UE, beneficiind şi de fonduri europene) un excelent sistem de autovías (şosele cu două benzi pe sens şi cu glisiere pe mijloc, cu bandă de urgenţă şi tot tacîmul) pe care poţi colinda toată ţara fără taxe, de multe ori pe trasee paralele cu ale autostrăzilor (satisfăcîndu-ţi astfel şi sentimentul românesc că ai avut un "ce profit"). În Austria, de cîţiva ani s-a deschis o autostradă care merge pînă în creierii Alpilor: ajuns acolo în iunie, m-am jucat cu zăpadă, am căscat gura, copilăreşte, la relieful stîncos prin care nu-mi imaginam că se poate săpa un drum, şi mi-am amintit de toate cărţile şi filmele în care omul se luptă cu forţele potrivnice ale naturii şi învinge. Mai aproape de noi, mica Slovenie s-a apucat, imediat după ce a devenit independentă, să construiască