„Aaaa, doamna Ionescuuu! Ce mai faceţi? Cînd aţi ajuns?“ „Vaaai, domnule profesor, mă bucur aşa de tare să vă văd! Păi, acum două zile am sosit şi noi…“ Domnul, afabil şi peste putinţă de amabil, se aplecă adînc şi sărută mîna doamnei Ionescu. Eu m-am înecat cu berea.
Revederea sprinţară şi pupăciunile de mîini se petreceau pe plaja de nudişti din 2 Mai acum mulţi ani. Domnul profesor şi doamna Ionescu se întreţineau amabil, îmbrăcaţi aşa cum i-a lăsat Dumnezeu. Iar Dumnezeu îi cam lăsase pe amîndoi aici, pe pămînt, acu vreo şaizeci şi bine de ani. De pe terasa unde eram îl vedeam pe domn fix din spate; doamna era cu faţa spre mine. Lăsînd la o parte absurdul unei conversaţii de convenienţă între doi oameni goi puşcă, pupatul acela ceremonios al mîinii a făcut ca berea din care tocmai ce luasem o gură zdravănă să năvălească înspumat înapoi pe gură şi nas. Un rîs de nestăvilit mă zguduia cu tot cu scaun. Să spunem că domnul golaş era irezistibil privit din spate. Adînca plecăciune pe care o făcuse i-a sporit farmecul. Să mai spunem că doamna era îmbrăcată şi ea doar cu o mare pălărie, iar plecăciunea domnului mi-a dezvăluit-o pînă la talie, însă nu i-am văzut sînii pe de-a-ntregul.
DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă TimpŞi atunci mi-am dat seama de toată încărcătura socială a acestui pupat de mînă. Practicat, în România, aproape cu religiozitate. E o anume categorie de bărbaţi, de regulă trecuţi binişor de patruzeci de ani, care vor vîna mîinile femeilor care le sînt prezentate. Le vor vîna pentru a le ţocăi în orice situaţie. Nu contează că întîlnirea se petrece pur şi simplu în piaţă, nu contează că femeia aia ţine în cealaltă mînă o legătură de pătrunjel şi că, alături, se tîrguiesc cartofi, sfeclă şi morcovi: mîna trebuie pupată. Sau că întîlnirea se petrece pe stradă, la semafor, la metrou, la ieş
