Cînd îi vine bine, îşi declară cu pompă "misiunea publică" şi "echidistanţa". Cînd îi vine mai puţin bine sau chiar rău, îşi aminteşte brusc că "e piaţă", "e concurenţă" şi vrea să se adapteze. Cînd o emisiune n-are audienţă, dar e cuminte şi nu pune "probleme politice", o menţine în grilă şi o justifică prin "conţinuturi": civice, culturale, sociale, de interes public. Cînd altă emisiune n-are nici ea mare audienţă, e civică, de interes public ori culturală, dar "pune probleme", o elimină din program pe motiv de rating slab. Se mîndreşte cu telejurnalele sale în care nu (prea) apar accidente, tîlhării, morţi şi răniţi, şi crede că asta o diferenţiază de suratele ei comerciale. În schimb, umple spaţiul cu cîte un "fapt divers" bleg şi plicticos, precum sfinţiri de te miri ce, tăieri de panglici prin provincie, acţiuni cultural-patriotice de pe la casele de cultură care au ratat transformarea în săli de bingo sau fitness. Ori întinde cîteva minute de subiectul "Ogică a cîştigat un miliard la Loto" în plină campanie electorală, peste discursul lui Băsescu. Recent şi-a construit, cu ajutorul unei firme britanice, din culori, grafică pe computer şi mişcări de du-te-vino ale prezentatorilor de ştiri, o identitate nouă. "Demnă de o televiziune publică europeană", cum îi place să se laude, crezînd că aplică directiva "Televiziunea fără frontiere" a UE. Sub coaja ei, a rămas aceeaşi identitate veche: acomodantă, lunecoasă, conformistă, duplicitară, preocupată mai degrabă să mulţumească puterea politică decît publicul plătitor de abonamente, dar lăudîndu-se tot timpul că e invers. V-aţi dat seama, probabil, că este vorba despre Televiziunea Română. Este singura cu acoperire cu adevărat naţională, prin TVR1 (urmat îndeaproape de TVR2). Singurul post TV pentru o bună parte a publicului din România: partea cea mai săracă, mai slab informată şi educată, locuind în mediul r