Ca să ajungi să faci afaceri mari, înainte de orice, trebuie să ştii să gestionezi afaceri mici. România este atât de bogată, încât a devenit o mare problemă administrarea... sărăciei ei. Cum e mai bine? Să lăsăm străinii să aibă grijă de bogăţiile patriei sau să demonstrăm că putem singuri să facem bani, administrând cu grijă ce ne-a hărăzit Dumnezeu?

Paradoxul economic „ţară bogată - oameni săraci“ ţine în primul rând de voinţă politică. Atunci când ai variante economice clare la îndemână şi refuzi să le pui în aplicare, ori eşti incompetent, ori ai un interes ascuns, pentru tine sau alţii. Aşa a apărut după 1990 vânătoarea de trofee economice naţionale. Astăzi, mai sunt puţine perle cunoscute pe „tarabă“. Pe ce a rămas bun sunt aţintiţi ochii opiniei publice. Există totuşi şi multe alte valori neidentificate încă. Bunurile imobiliare aparţinând statului sunt precum aurul, care zace în adâncuri şi trebuie adus la suprafaţă pentru a fi valorificat.

De ce nu s-a făcut până acum un audit imobiliar la nivel naţional? Pentru o ţară atât de bogată, chiar este imposibil să se identifice toate imobilele care există în portofoliul statului şi să se încerce a fi valorificate? Cât de greu este să le clarifici statutul juridic şi să le pui în valoare din punct de vedere economic? Pe cine aşteptăm să monitorizăm bunurile imobiliare din proprietatea statului şi să le exploatăm potenţialul? Nu inventăm nimic! Mai mult, noua lege a retrocedărilor va obliga statul să reinventarieze toate proprietăţile. În momentul în care nu vor exista bani pentru despăgubiri, varianta restituirii în echivalent poate deveni cea mai bună opţiune.

Cele mai dezvoltate ţări ale lumii au avut tăria să-şi vândă proprietăţile emblematice unor fonduri de investiţi sau investitori din alte ţări. Nu au riscat nimic. Clădirile au rămas tot acolo, sunt foarte bine îngrijite şi pe ele se