Problemele sistemului educaţional româ°nesc din 2008 nu diferă prea mult de cele din anii trecuţi. Doar că anul acesta au mai adîncit puţin "cariile", ameninţînd cu cronicizarea şi, în cele din urmă, cu colapsul sistemului. ën continuare se marşează pe cîrpeli şi pe demagogie, nu se elaborează un plan realist, nu se realizează o reformă pe termen lung. În continuare, nu există un ideal educaţional, iar problemele grave se pierd în lipsa de viziune, în incoerenţe administrative şi legislative. Profesorul e văzut în continuare (la unison cu medicii) ca un fel de "sclav pe plantaţie" menit să pună, mai presus de propriul sine, binele comunităţii. Dacă nu o face, devine în ochii publici un fel de inamic al societăţii. Rezumînd "dilemele" sistemului de învăţămînt din anul electoral 2008, vorbim despre zvîcniri electorale concretizate în "Pactul cu educaţia" şi în legea salarizării profesorilor, despre scandalurile de fraudă de la BAC, despre greve şi despre schimbări ministeriale.
De ce să mă (mai) fac profesor?
Pe 27 februarie 2008, la nivel politic, s-au schimbat pixuri protocolare şi, după multe zîmbete şi strîngeri de mînă, s-a semnat celebrul "pact cu educaţia". Conform documentului, sistemul şi instituţiile de educaţie vor fi "monitorizate", "modernizate", vor creşte salariile, educaţia timpurie va fi transformată într-un bun public, iar educaţia şcolară obligatorie va fi de 10 ani (în contextul în care România deţine locuri fruntaşe în context european la abandonul şcolar).
Pactul, care prevede multe asemenea "monitorizări" şi "modernizări", a fost emis însă mai mult de ochii lumii, pentru a potoli, la început de an, spiritele sindicale şi pentru a erija clasa politică într-un fel de "salvatoare a sistemului". Denumirea pompoasă de "pact" nu a făcut însă nimic altceva decît să scoată în stradă, pe 14 martie, sindicaliştii de la Federaţia "Spi
