Pe vremea când conduceam Realitatea TV aparţinând lui Silviu Prigoană, nimic nu mă neliniştea mai mult decât apariţia patronului în biroul meu.
Nu, nu era vorba că simpaticul domn Silviu Prigoană ar fi fost fioros. Era vorba că Silviu Prigoană aducea vorba de bani.
Nu de banii pentru sa-lariul meu, nici măcar de banii pentru salariile celorlalţi, ci de cei pe care-i cheltuia postul.
La acest capitol, între mine şi Silviu Prigoană se aşeza un conflict amical permanent.
Eu voiam cât mai mulţi bani pentru post.
Silviu Prigoană voia cât mai puţini.
În acest conflict, amândoi aveam dreptate.
Eu, pentru că o gazetărie de calitate presupune mulţi bani.
Silviu Prigoană, deoarece de aceşti bani trebuia să facă rost Domnia sa.
La vremea respectivă eram convins că doar eu aveam dreptate.
Acum sunt convins că şi Silviu Prigoană avea dreptate.
Banii de care avea postul nevoie se obţineau greu.
Mie mi se părea că singura problemă a postului era de a desfăşura o activitate gazetărească de înaltă performanţă.
Pentru asta nu ajungeau doar talentul, profesiona-lismul şi hărnicia redactorilor.
Era nevoie şi de bani pentru echipamente şi întreţinerea acestora.
Silviu Prigoană, ca patron, credea că problema postului e şi cum să faci rost de bani.
Nu mi-am amintit aceste lucruri într-un moment de criză, având drept semn atoatestăpânitor exclamaţia: Ce frumos era pe vremea mea!
Mi le-am amintit deoarece în aceste zile, urmând unor dezvăluiri potrivit cărora Monica Iacob-Ridzi ar fi plătit unor televiziuni, sub formă de publicitate, şi ştiri de campanie, am constatat un val de indignare în presa noastră zisă şi liberă.
Nu împotriva Monicăi Ridzi, ci împotriva patronilor care, vezi Doamne!, ar fi atentat astfel la libertatea presei.
Nu sunt patron de televiziune şi nu depind de nici un patron, sit