De unde această permeabilitate pentru golăniile politice ale guvernanţilor? Aruncând o privire şi în alte ogrăzi europene, constatăm că încă doi preşedinţi sunt croiţi după acelaşi calapod latin de măscărici cocoţat pe tron. Au probleme sexuale la nivel de stat, delirul lor politic dă frisoane propriilor naţiuni. Fără să fie o exclusivitate românească, diferenţele stau în accentele de ridicol, în grobianismul stilului, în insolitul expresiei răului pe care fiecare îl reprezintă.

Sunt suficiente semnele pentru a spune că trăim o „epocă postideologică". Distingem din ce în ce mai greu opoziţii clasice: stânga-dreapta, privatizare-naţionalizare, republică-monarhie. Locul disputelor doctrinare a fost luat de discursuri despre interesul naţional, despre lupta împotriva corupţiei şi a terorismului, despre economisirea fondurilor bugetare şi eficientizarea Parlamentului.

Ca o sancţiune pentru clasa politică, neîncrederea în Executiv duce invariabil la soluţia guvernului de tehnocraţi. Văzuţi ca salvatorii patriei împotmolite politic, „specialiştii" vor fi rareori chemaţi şi niciodată nu vor primi mână liberă. Sancţiunea se amână, sperietoarea rămâne şi cu asta toată lumea s-a calmat. Nu se mai vorbeşte de guvernare, ci de "bună guvernanţă". Numindu-se deja "bună", prestaţia guvernării nu mai poate fi pusă sub niciun semn de întrebare. Guvernanţă fără guvernământ rămâne o formă fără fond. Guvernele nu mai fac ce vor, ci doar ce pot. Deciziile lor politice se limitează cel mai adesea la mutările venite în plic de la Banca Mondială, FMI, instituţiile europene, corporaţiile şi organizaţiile internaţionale influente. Complăcându-se în această stare tâmpă de aghiotant, guvernele îşi diluează atribuţiile fragmentându-se în instituţii şi practici informale.

Este efectul obsesiei neoliberale care bântuie cancelariile europene, glorificând statul minimalist care-ş