Curentul grassroots care i-a adus lui Nicuşor Dan 7-8 procente în exit poll-urile pentru Primăria Bucureştiului seamănă mai bine cu revoluţiile Twitter din ţările cu probleme democratice, decît cu campaniile de Web ale candidaţilor americani. El s-a creat şi l-a propulsat însă pe matematician nu pe Twitter, ci mai degrabă pe Facebook.
Să ne ocupăm întîi de asemănările cu mişcările spontane din ţări ca Republica Moldova (2009) sau Tunisia/Libia/Egipt (2011) şi deosebirile faţă de campaniile din ţările occidentale. Sînt, mai ales, trei. Prima se referă la caracterul cvasispontan, neprovocat al mişcării. Campania lui Nicuşor Dan s-a făcut cu voluntari autentici, persoane care şi-au donat timpul din proprie iniţiativă, pentru a posta pe Twitter şi Facebook, mai degrabă decît au fost solicitate. Prin contrast, un candidat cu greutatea unui Barack Obama s-a sprijinit în 2008 pe susţinătorii organizaţi de partid, care au avut iniţiativa în conversaţia de Web, cel puţin în primul moment. A doua asemănare, care decurge din prima, se leagă de caracterul necoordonat – ba chiar dezorganizat – al campaniei. Lipsită de fonduri (cei 45.000 de euro de care a amintit Dan la TV sînt o sumă modică), aşa-numita campanie a fost o sumă eterogenă de contribuţii, unele bizare, ca outdoor-ul cu tancul şi piaţa Tien An Men, altele nimerite, ca imnul Adei Milea, ilustrat de Perjovschi. O persoană din staff-ul de comunicare al lui Dan – alcătuit, se pare, mai degrabă din oameni din agenţii de publicitate şi PR decît din specialişti în comunicare politică – a spus chiar că s-a ferit să „înfrîneze creativitatea“ celor care au contribuit la campanie, sau ceva asemănător. E drept, la modul cum au stat lucrurile, nici nu prea avea de ales.
DE ACELASI AUTOR Ministrele şi pompa Brandul Moş Crăciun Probleme de imagine - Antonescu, Băsescu, Diaconescu, Ponta Patria ca baby sitter, de 1
