Scriam la început că Sartre... în cafeneaua celebră, din piaţa Saint Germain des Prés, care, prin uzul filosofiei, căpătă în plus şi numele său, împreună cu al celebrei sale consoarte, Simone de Beauvoir, iarna, când era frig şi i se punea înăuntru un godin, să se încălzească... scriam că marele autor purta pe el o blană portocalie, să se vadă. Nu se ştie dacă naturală sau artificială. În orice caz, culoarea bătătoare la ochi specifică agenţilor de circulaţie. Uitasem amănuntul, aducând vorba de Les deux magots, fieful sartrian. Ţin minte că un ziar al vremii, de pildă, îl şi numise pe scriitorul remarcat imédiat în vestitul local... comisarul cu circulaţia ideilor. De fapt, era un compliment.

Apucând eu, tânăr, anii aceia turburi, agitaţi, pot să depun mărturie că Sartre controla, într-adevăr, ideile, direcţionându-le asemeni unui dirijor al complexei circulaţii teoretice europene. În plin marxism-leninism, la noi, devenisem, ca mulţi tineri, un fervent existenţialist. Până ce, prin ’68, filosoful cu blana portocalie în cârcă, o cotise, căpătând simpatii maoiste. S-ar fi putut să i se fi tras de la blana aceea voyantă, oribilă; ori invers.

Iar acum, la doi paşi de biserica istorică unde peste piatra tombală doarme culcat Descartes cu spada întinsă pe piept şi cu o cărticică ţinută la distanţă în mâna stângă, ca un miop, nevăzând bine, filosoful la modă cu Fiinţa şi Neantul să aducă un asemenea afront Continentului în care mai zac, pulbere, Socrate, Platon, Aristotel!... Să dea el mâna cu asiaticul analfabetei revoluţii culturale, agresivă, crudă, sângeroasă, la nici o aruncătură de băţ de locul unde odihneşte cel mai mare gânditor al Franţei, cu al său Le bon sens şi celelalte...

***

În luna octombrie, la Paris, vegetaţia atât de tratată în imaginaţia locului, capătă stilul impresioniştilor.