Orchestra şi Corul dell’ Accademia Nazionale di Santa Cecilia interpretează joi „Requiemul“ de Giuseppe Verdi la Sala Mare a Palatului.

Articol realizat de Olga Grigorescu

În anul 1873, Giuseppe Verdi se afla în plină glorie după ce compusese cea mai mare parte dintre operele sale. Stăpânea un meşteşug, o artă muzicală şi teatrală ce atinsese culmi de intensitate, de forţă dramatică, devenise maestrul ariilor de mare expresivitate vocală şi construise pentru scena lirică adevărate lumi, spectacole purtând pecetea unui stil romantic original, de pură esenţă italiană. Ultima operă fusese Aida, reprezentată în1871, şi părea că muzicianul se afla într-o perioadă de pauză creatoare. Compune totuşi Cvartetul său de coarde, unica lucrare de acest gen.

Tot acum, în 1873, se produce însă moartea marelui scriitor italian Alessandro Manzoni, autorul celebrului roman Logodnicii, un romantic înflăcărat, popular, patriot, plin de fantezie şi vigoare. Verdi îi admira scrierile încă din adolescenţă, dar îl văzuse doar o singură dată în viaţă, în 1868.

Muzica lui Verdi ne vorbeşte despre suferinţa în faţa inexorabilei morţi.

„Cum aş putea descrie senzaţia extraordinară, de nedefinit, pe care mi-a dat-o prezenţa acestui «Sfânt»? Ar fi trebuit să îngenunchez în faţa lui», îi scria el unei prietene. Impresionat puternic deci de dispariţia marelui scriitor, Verdi se hotărăşte să compună un Recviem pentru comemorarea ce avea să i se facă după un an. Era pentru prima oară când aborda un gen muzical religios de asemenea amploare.

Scrisese, este adevărat, un Tatăl nostru coral (tot în 1873) şi un fragment de recviem cu cinci ani în urmă, Libera me, când se dorise omagierea lui Gioacchino Rossini prin contribuţia a 13 compozitori. Proiectul nu s-a realizat, dar Verdi avea să-şi folosească vechea co