Paraschiva Afrim s-a născut in anul 1905, in Bucureşti. A copilărit pe Şoseaua Viilor, peste drum de moşia aproape mitică a unui boier care-şi păzea avuţia, livezile şi strugurii cu argaţi inarmaţi pănă-n dinţi. Pe atunci acolo se termina marele oraş.
Paraschiva Afrim s-a născut in anul 1905, in Bucureşti. A copilărit pe Şoseaua Viilor, peste drum de moşia aproape mitică a unui boier care-şi păzea avuţia, livezile şi strugurii cu argaţi inarmaţi pănă-n dinţi. Pe atunci acolo se termina marele oraş.
Â
Cănd ploua, drumul desfundat, de mahala, se transforma intr-un fluviu de nămol. Şanţurile care se tărau pe lăngă şipcile prăpădite ale gardurilor se umpleau cu apă. Băştinaşii işi spălau animalele in aceste albii improvizate. "Pe strada mea erau foarte puţine case. Copiii nu se prea jucau afară, stăteau mai mult prin gospodării, ajutau la treburi", povesteşte Paraschiva Afrim. Aşezată pe un scaun, in dreptul ferestrei acoperite de o perdea barocă, in sufrageria modestă a apartamentului in care locuieşte, ţinăndu-şi măinile istovite in poală, femeia işi "retrăieşte" viaţa. "Cănd aveam 10 ani a inceput războiul. Primul dintre ele." Apucase să inveţe doar doi ani in şcoala imensă din apropiere. Sălile de cursuri au devenit celule. Soldaţii germani ii inchideau acolo pe prizonierii aduşi de pe front. "Ii ducea in clădire incolonaţi. Erau de toate naţiile: algerieni, bulgari. Ii vedeam printre cai şi militari... Mergeau in şiruri. Mi-era milă de ei fiindcă erau tineri. Aveau părinţi care-i aşteptau acasă. Ii ţineau fără măncare, dezbrăcaţi şi nebărbieriţi." Pentru ca umilinţa să fie completă, uneori ii legau de crengile unor copaci din curte, cu capetele in jos. Căntau la muzicuţă şi dansau in jurul siluetelor spănzurate, ca nişte păpuşi, de arborii pe care localnicii ii puteau zări din bătătură. Nu a lăsat-o sufletul să stea nepăsătoare. A inceput să le