Înaintea unei zile cu dezlegare la peşte, am dat fuga la cel mai apropiat hipermarket şi m-am oprit la raionul pescărie. Trebuia să iau un crap proaspăt, aşa aveam „comandă" de acasă. Pe un pat de gheaţă erau expuşi câţiva crăpceni de toată frumuseţea, care nu doar că erau proaspeţi, erau chiar vii. Din când în când deschideau gura în căutarea apei, dar n-o găseau.
Vânzătoarea l-a înşfăcat pe unul şi l-a aruncat într-o pungă de plastic, pe care a înnodat-o la gură înainte de a o cântări. Crapul s-a zbătut în pungă, protestând parcă pentru că, după ce i-a fost luată apa, a fost lăsat şi fără aer. Dar vânzătoarea şi-a văzut de treabă: l-a cântărit - 2,8 kilograme -, i-a lipit codul implacabil (greutate, preţ, ziua ambalării, termen de garanţie), apoi l-a mai înfăşurat într-o pungă şi mi-a făcut o urare: „Să-l mâncaţi cu plăcere!".
Cu „prada" aruncată în cărucior, am mai zăbovit vreo jumătate de oră prin magazin şi cam tot pe-atâta la coada de la casă. Punga cu peşte a stat cuminte pe bandă, printre legume şi lactate, fără a produce vreo mişcare: era clar, peştele capitulase.
Când am ajuns acasă, să tot fi trecut vreo oră de când crapul fusese scos din gheaţă şi închis în pungă. La despachetat, însă, surpriză: peştele a mai izbit o dată din coadă, dând de veste lumii că trăieşte şi că nu vrea să moară. L-am pus repede în chiuvetă şi am dat drumul jetului de apă, din care crapul înghiţea cu disperare. Atunci mi-a încolţit în minte ideea năzdrăvană: dacă a rezistat atâtor încercări, acest crap merită să trăiască!
L-am mutat în cada din baie, pe care am umplut-o cu apă rece, iar fetele mele mi-au venit în ajutor: vai, ce peşte frumos, noi nu vrem să-l mâncăm! Singurii care-l vedeau bine rumenit erau soţia şi motanul. Soţia tot zicea ceva despre dezlegare la peşte, iar motanul, cocoţat pe marginea căzii, întindea lăbuţa - fără spor - de fi
