Impulsurile de a alcătui cărți sînt obscure, iar drumul pe care cineva îl parcurge către istoriografie nu este întotdeauna ușor de înțeles în motivațiile lui intime. În cazul lui Vasile Iuga de Săliște – particula nobiliară trădează orgoliul maramureșeanului care și-a descoperit ascendența cu blazon în perimetrul unei charte emanate de la autoritatea princiară –, pregătirea și locul de muncă legate de domeniul chimiei nu l-ar fi recomandat ca pasionat al cercetării trecutului. De la o vreme însă, acest om mîndru de proveniența lui maramureșeană s-a lăsat prins în vîrtejul reliefării culturale a regiunii lui de baștină, ca într-o competiție a orgoliilor regionale. Atunci cînd produc efecte benefice, astfel de impulsuri sînt de apreciat și de încurajat, iar în cazul de față, tocmai așa stau lucrurile. Vasile Iuga a înființat o fundație, apoi încă una, editînd cărți istorice rare, contribuții folclorice și chiar literatură. Urmare a mai multor factori – enumăr, printre ei, împărțirea teritoriului maramureșean „istoric“ între state diferite, trauma mutării capitalei administrative zonale în afara Maramureșului propriu-zis, aglutinarea mai multor specificități regionale sub numele de Maramureș (amintesc aici doar Țara Lăpușului și Țara de Piatră sau a Chioarului), teșirea particularităților diverselor „corpuri“ de țară românești în vremea internaționalismului proletar și a național-comunismului –, s-a produs o mitologizare cultă românească a nord-vestului nostru intramontan. Ea începuse deja în vremea lui Ioan Mihalyi de Apșa, cînd lupta pentru afirmare națională și speranța unei uniri măcar spirituale cu Mica Românie se întîlneau cu valorizarea superlativă a folclorului adusă la modă de herderianism și de romantism. Dar a continuat tot mai persuasiv, cu fiecare generație de istorici (Al. Filipașcu, Alexandru Ciplea, Ioan Moga, Radu Popa), pentru a ajunge astăzi la