Am mai scris, cred, undeva că unul dintre lucrurile care m-au exasperat ca gazetar în anii comunismului a fost constrângerea de a fi penibil. Birocratizarea infernală din ultimii ani ai regimului Ceauşescu făcea ca orice moment să fie ucis din faşă prin repetarea aberantă a unor clişee. Şi nu mă refer doar la aniversările lui Ceauşescu, la Congresele PCR sau la zilele festive: 23 August, 30 decembrie. Mă refer şi la unele momente ce ar fi putut fi tratate niţel mai original. De cum dădea colţul frigului, se declanşa în România sfârşitului de regim, an de an, ceea ce se numea campania privind economisirea energiei electrice. Simplii cetăţeni, unităţile comerciale şi culturale erau obligate să suporte întreruperile de curent electric. Noi, jurnaliştii din presa comunistă, eram obligaţi la ceva mult mai groaznic: să începem campania de presă privind economisirea energiei. Drept urmare, secretarul general de redacţie da fuga la dulap şi scotea de acolo graficele pe care le tipărisem cu un an înainte, sub semnul campaniei de economisire a energiei. Graficele înfăţişau nişte becuri tăiate cât mai viguros, să se vadă de la o poştă că trebuie stinse de cetăţenii cititori. O problemă de bun-simţ era că aceşti cetăţeni nu puteau vedea graficele noastre dacă stingeau becul. Nu şi-o punea însă nimeni. Redactorii scoteau de prin sertare carneţelele cu numele celor care, de regulă, erau iscăliţi drept autori de opinii. De vreo cinci ani, numele erau aceleaşi. Bieţii oameni din spatele lor habar n-aveau că se angajau să stingă cât mai multe becuri! Mi-am amintit de aceste campanii, urmărind, în ziua de 15 ianuarie 2008, felul în care radiourile şi televiziunile au reflectat Ziua lui Eminescu. Formulele folosite nu difereau prea mult, în materie de creativitate gazetărească, de cele la care apelam, înainte de 1989, pentru campaniile de economisire a energiei. Eminescu n-a mai fost