Au mai rămas două zile până la marele praznic al Adormirii Maicii Domnului, sărbătoare precedată de un post cu reguli stricte, despre care se spune că este "rupt" din cel al Paştelui. În calendarul popular se numeşte Sântămăria Mare şi este ziua în care pelerinii ajung la mănăstirile cu hramul Adormirii Maicii Domnului, iar cei care au rămas acasă merg la biserica din localitate, se roagă, îşi pomenesc morţii şi împart pentru sufletul lor struguri, prune, faguri de miere… "De Sântămărie mereau tăte muierile la beserică cu coliva de pomană pentru ăi morţi din familie, da’ şi din tăt satu’… aduceau şi multe flori de le puneau la icoana Sfintei Mării ori la Domnu’ Iisus Hristos. Coliva o împărţeau la ăi mai săraci, să le fie de hodina celor morţi… câteva flori sfinţite le duceau acasă de le puneau la grindă să se uşte că ierau cele mai bune de leac". (Marcel Lapteş – Timpul şi sărbătorile ţăranului român)

Maica Domnului, cea mai cunoscută, iubită şi venerată divinitate feminină a Panteonului românesc, în viziunea etnologului Ion Ghinoiu, "păstrează trăsăturile Marii Zeiţe neolitice şi este invocată în momentele de grea cumpănă". Tot el susţine că preluarea modelului stăvechi, potrivit căruia divinitatea ajunsă la vârsta senectuţii moare, pentru a renaşte câteva zile mai târziu, indică păstrarea amintirii morţii şi renaşterii Zeiţei-Mumă la trecerea pragului dinspre vară spre toamnă. "Se povesteşte că la Adormirea Maicii Domnului a fost jale mare. Pomii cu roadele cele mai frumoase s-au întâlnit şi, dând fiecare ce avea mai bun, au închipuit un pom care a fost purtat în fruntea procesiunii. Bostanul şi porumbul au făcut un buchet din floarea-soarelui, pe care l-au pus pe coşciug. De atunci, bostanul şi porumbul îngălbenesc la sărbătoarea Adormirii." (Irina Nicolau – "Ghidul sărbătorilor româneşti").

În imaginarul popular, Maica Domului e "o stea care se află l