Spectacolul „Toţi fiii mei“, regizat de Ion Caramitru, este o întâlnire cu teatrul de calitate. Este ora 22.45. În autobuzul 311, care poartă gândurile oamenilor spre cartierul Sălăjan, un bărbat şi o femeie încă mai vorbesc despre „Toţi fiii mei“. Spectacolul s-a terminat cu o oră în urmă. El - un bărbat de 45-50 de ani, poartă un pardesiu gri, cămaşă albă şi cravată neagră, iar ea - o femeie trecută de 40 de ani, respiră sub o cămaşă albă, cu gulerele lăsate libere peste reverele unei jachete gri.
La fel de asortate sunt şi cuvintele lor. Ţinându-se de mână, vorbesc despre Sanda Toma, care „le-a tăiat respiraţia“, despre Victor Rebengiuc, „căruia n-ai ce să-i reproşezi“, despre Costina Ciuciulică, „frumoasă şi puternică“, despre Dragoş Stemate, „năvalnic şi sensibil“.
Apoi tac, dar gândurile lor parcă vorbesc mai departe. Fiecare îşi mai aduce aminte de câte ceva. De Caramitru, care le-a oferit un spectacol de o „adevărată factură intelectuală“. „Mi-au plăcut schimburile de replici 1 la 1“. „Frumos decorul!“ „Da, piscina umplută cu frunze, vila cu etaj!“ „Ai văzut-o pe Sanda Toma? Parcă plutea!“ „Victor Rebengiuc, ce monstru cu apucături de înger!“
„M-a întristat“. „Am râs“ „Am tresărit“ „Mi-am ţinut respiraţia“ „Mă dor palmele“ „M-am plictisit!“ „Când te-ai plictisit?“ „La pauză, că nu mai începea odată actul doi!“ Cei doi oameni din 311 care au coborât la Policlinica Titan au scris fără să ştie jumătate din această cronică. Şi poate că o vor şi citi, din întâmplare, peste umărul unui spectator dintr-un alt autobuz.
Roluri mari pentru fiecare actor
„Toţi fiii mei“, de Arthur Miller, spectacolul care a deschis stagiunea la Teatrul Naţional din Bucureşti, oferă multe clipe intense, iar regizorul Ion Caramitru are meritele lui. A descoperit şi a pus în valoare un text cu adevărat formidabil, c
