Statutul de cercetător ştiinţific are, sau cel puţin avea, o aură aparte, un fel de instituţionalizare a noţiunii de savant (fireşte, nu oricine are această titulatură pe cartea de vizită e un savant, însă nu am văzut cărţi de vizită pe care să scrie "savant"). Aproape oricare student visa, cu mai multe sau mai puţine speranţe, la acest statut. O lege aberantă interzicea, înainte de 1989, ocuparea unui asemenea post imediat după absolvirea facultăţii. Aberantă, pentru că a ajunge să faci cercetare de performanţă presupune, pe lîngă vocaţie, un antrenament al muncii intelectuale continuu, început de la o vîrstă fragedă, asemenea celui al unui muzician sau al unui sportiv. Pătrunderea în grupul invidiat al celor care "făceau ştiinţă" se făcea, ca în orice domeniu, prin concursuri care se dovedeau de cele mai multe ori a fi bazate pe bine cunoscutul sistem PCR (pile, cunoştinţe, relaţii). De unde nu rezultă imediat că întregul corp al cercetătorilor era alcătuit din oportunişti, ci mai degrabă că era unul heterogen. Pe lîngă faptul că sistemul de selecţie cunoscuse perioade mai bune, statutul respectiv era suficient de puţin remunerativ ca să nu fie atractiv pentru arivistul cu veritabilă vocaţie. Promovarea era şi ea viciată de interdicţii clare (depăşirea gradului de cercetător simplu, ca şi înscrierea la doctorat, nu era permisă celor care nu erau membri ai partidului) şi practici comune tuturor selecţiilor profesionale din sistemul comunist. Exista un fel de ranchiună generalizată a regimului faţă de tagma cercetătorilor. Ca şi acum, cercetarea se situa pe ultimele trepte ale salarizării şi acordării de avantaje sociale, dar asta pare a fi nespecific. În privinţa condiţiilor de muncă, lucrurile nu stăteau mai bine. Recunoşteam adesea în Biblioteca Academiei figuri de marcă ale ştiinţei româneşti chinuindu-se să-şi ia note cu mănuşile în mîini, în timp ce res