Demolările de acum treizeci de ani n-au lăsat în picioare mai nimic din strada Sfinţii Apostoli de pe malul sudic al Dîmboviţei, acolo unde erau altădată străzile Apolodor şi Bateriilor, ba chiar şi o, dispărută între timp, Fundătură a Tigrului! Ascunsă printre blocuri, aşa că poţi fi la doi paşi de ea fără s-o vezi, este biserica al cărei ctitor a fost Ştefan Vodă Cantacuzino. Peste drum, îngropate în ierburile înalte, zidurile în faţa cărora se opreşte trecătorul nedumerit sînt goale, afumate şi coşcovite, deschise spre cer. Au mai rămas doar locaşurile unor ferestre frumos boltite, dar şi ele privesc înăuntru, nu în afară. Ruina din bălării, degajată de săpăturile arheologice din 1956, a fost o mare sală, probabil trapeza călugărilor de la mănăstirea Tîrnovului, numită aşa fiindcă fusese închinată mitropoliei bulgăreşti. Aceasta este atestată în documente din 1585, dar în secolul al XVI-lea nu era decît o biserică de lemn. Construcţiile de cărămidă ce se mai păstrează pînă astăzi, sub pămînt ori la suprafaţă, i se datorează lui Matei Basarab. Înfăţişarea actuală datează din 1715, cînd Ştefan Cantacuzino a adăugat a doua turlă, pentru clopote, şi a pus să fie zugrăvită biserica. Exteriorul, tencuit, este împodobit cu arcade oarbe din ciubuce de cărămidă, dispuse în două registre. Uşa şi ferestrele au ancadramente de piatră sculptată.

Din 1667, biserica, cu hramul Sfinţilor Apostoli, fusese închinată Patriarhiei de la Constantinopol (mai tîrziu, va fi legată de Stavronikita, mănăstire de la Athos). Pisania de la intrare, foarte citeaţă, în care "prea luminatul împărătesc neam al Cantacuzineştilor" este pomenit sub stema Ţării Româneşti şi deasupra vulturului bicefal al Bizanţului strămoşesc, are sensul unui manifest de putere. Tocmai fusese înlăturat Brâncoveanu, vărul invidiat, dar, peste numai un an, şi această dinastie şi-a ispăşit ambiţiile într-un no