Lumea pe care o păstrez undeva în suflet, şi la care mă întorc doar atunci când simt în pieptul meu toată durerea care s-a depus de-a lungul celor treizeci şi cinci de ani, este o lume pe care un Dumnezeu mai zgomotos ar considera-o abia schiţată. Acolo nu rostesc nici un cuvânt. De fapt, acolo nu rosteşte nimeni un cuvânt. E numai un pic de tăcere fiindcă doar porcii şi găinile mai fac câteva zgomote. Bunicul meu stând pe treptele casei, cu privirea moale, atingând în răspăr pietrele fântânii din curte, bunica cu nasul ei lung, interminabil, vârât în vreun ceaun ce stă să pufăie vesel, eu, la masa cea mare, privind pereţii unui pahar plin cu vin. Da, asta e imaginea cea mai sublimă pe care o găsesc în memorie şi în care mă arunc orbeşte, singurul mod de a fugi de toată harababura asta pe care, naiv cum sunt, încerc să o organizez prin indolenţă. Nostalgie? Nu. Mai degrabă odihnă, odihnă adevărată. Şi oameni greoi, oameni fantomatici, anonimi, nişte umbre ce mai au doar un pic de consistenţă. Bunicul? Un individ de o laşitate teribilă. În război, a ochit doar copacii. A fost împuşcat repede, în ambele mâini, şi a părăsit bătălia cu titlul, zdrenţuit, de erou. Bunica? Un soi de animal domestic, cu tot felul de toane şi de ticuri haioase. Şi între aceste două fiinţe, o linişte ameţitoare. Doar unghia unei găini scormonind trotuarul. Gestul animalului care, din pricina uzurii, zvâcneşte absurd, încercând să-şi caute hrana în pământul uscat. DA, în această mişcare, a unei banale găini, îmi recunosc toată viaţa.
Lupt cu tot soiul de întâmplări aflate undeva la dreapta sau la stânga acestei imagini. Nu le pot situa într-o zonă temporală anume şi, de aceea, le aşez instinctiv în vecinătate. O după amiază rece, un sac de rafie cariat aproape în întregime, şi o scară ce atinge, cu partea superioară, creanga groasă a unui nuc. Acolo îmi făcusem o bancă din două scând