Cînd prietenul meu portughez - bun cunoscător al României, unde a petrecut mulţi ani şi al cărui popor a sfîrşit prin a-l îndrăgi - m-a întrebat cum poate vizita Memorialul Sighet, i-am dat informaţiile necesare, dar l-am sfătuit să nu se ducă.
- De ce?, m-a întrebat.
- Ştiu că-i iubeşti mult pe români şi n-aş vrea să-ţi schimbi părerea despre ei.
Crezînd că glumesc, prietenul meu a plecat în Maramureş, a participat la cel de-al X-lea Simpozion (şi ultimul) al Fundaţiei Academia Civică, desfăşurat anul acesta la începutul lunii iulie, şi s-a întors de acolo îngîndurat, pentru că nu m-a mai căutat timp de cîteva zile. Cînd, în sfîrşit, ne-am întîlnit după o săptămînă, aş fi vrut să vorbim despre orice altceva, dar nu despre recentul său voiaj. Portughezul era însă de altă părere.
- În România mă simt mereu în ţara surprizelor, a început el. Credeam că ştiu totul despre ţara ta; o cunoscusem pe vremea lui Ceauşescu, o cunosc acum, am vizitat zeci de locuri unde cea mai mare parte a românilor nici n-au călcat, din Bucovina pînă în Banat, dar la Sighet am aflat ceva neaşteptat. Am aflat cum arată oroarea de aparenţă benignă.
- De ce "benignă"?
- Cred că în România oroarea a fost şi va fi de aparenţă benignă. Gulagul şi Auschwitz-ul (l-am văzut!) sunt covîrşitoare şi spectaculoase. Dar închisoarea "belle époque" austriacă de la Sighet, unde demnitarii României au fost exterminaţi ştiinţific, încetul cu încetul, prin izolare şi alimentare cu adevărat raţională (700 de calorii pe zi) a însemnat pentru mine exemplul perfect de oroare benignă.
- Crezi că e un specific naţional?
- Mi-e teamă că da. Sighetul e opera unor laşi care nu îndrăzneau să-şi omoare duşmanii deodată şi care îşi linişteau astfel conştiinţa - sau ce mai rămăsese din ea. Două lucruri m-au uimit acolo.
- Care?
- Întîi, spaţiul morţi
