„Mamă, la ce vârstă am voie să fac sex”, întreabă o fetiţă de vreo 11 ani? „La 18 ani”, i-a răspuns mama scurt, fără să pară că-i dă prea mare importanţă problemei. „Mamă, nu-i adevărat”, a rispostat fetiţa. „Toate fetele fac sex la 15 ani!” Asta-i o fază pe care am văzut-o într-un film american. Nu-i reţin titlul, dar am reţinut problematica: „la ce vârstă poate avea o fată relaţii sexuale”? Am reţinut-o pentru că ne confruntăm şi noi cu un fenomen de confuzie şi de neînţelegere a ceea ce înseamnă sexualitatea şi, mai ales, vârsta la care o fată îşi poate începe viaţa sexuală.
Copilele care nasc la 11, 12, 13, 14 şi chiar la 15 ani sunt copii care fac copii. Copii care trebuie să-şi abandoneze copiii. Copiii care încep viaţa cu stângul şi asta pentru că părinţii lor, în cele mai multe cazuri, nu le acceptă greşeala, nu le acceptă căderea în ispită, inocenţa, neştiinţa şi rătăcirea, aşa încât aceşti copii sfârşesc prin a fi abandonaţi, la fel ca pruncii pe care-i aduc pe lume. În multe cazuri, chiar dacă nu are loc un abandon fizic, părinţii îşi abandonează copiii emoţional, iar asta este o dramă a copilăriei, care va marca întreaga existenţă a viitorului adult.
De ce se pune problema unei vârste la care putem să ne începem viaţa sexuală? Tocmai pentru că sexualitatea este un soi de examen de maturitate. Sexualitatea fără un dram de maturitate este un potenţial câmp al dramei, al abandonului, al privării de starea de copil, al ieşirii premature dintr-o etapă de existenţă, în care orice fiinţă interiorizează experienţele de viaţă, percepţia despre lume şi încrederea în existenţă. Copiii privaţi de copilărie devin adesea adulţi neadaptaţi, fiinţe care luptă cu imaginea unei lumi respingătoare, a unei lumi lipsite de iubire, a unei existenţe fără speranţă.
Sexualitatea la copil este o aberaţie şi nu cred
