La moartea lui Topirceanu, sotia acestuia (de care era despartit, dar nu si divortat, de peste 20 de ani) "a incercat s-o indeparteze pe Otilia de la ceremoniile inmormintarii. Atunci s-a facut instantaneu o solidaritate spontana intre toti prietenii lui", iar Sadoveanu a persuadat-o pe doamna, astfel incit sa se evite confruntari penibile. Fost-a acest ultim „vietist", Demostene Botez - despre care faceam vorbire saptamina trecuta - o figura de fundal, intr-un Iasi de prima jumatate a secolului XX care ii avea in prim-plan pe Ibraileanu, pe Stere, pe Topirceanu, pe Ionel si Pastorel Teodoreanu, pe Sadoveanu, pe Mihai Codreanu, pe Mihai Ralea, pe Otilia Cazimir, pe Al. Philippide... I-am enumerat in ordinea intrarii si iesirii din scena - mai intii de pe scena Iasilor, cei mai multi dintre ei migrind la Bucuresti, apoi de pe scena vietii. Botez insusi s-a stabilit, prin anii '30, in Capitala. Ca autor, n-a cunoscut macar o glorie efemera, ci doar una de stima si de conjunctura, ajungind, spre sfirsitul vietii, director al revistei „Viata romaneasca" si chiar presedinte al Uniunii Scriitorilor, functii pe care el insusi le privea cu ironie si marturisea ca nu si le-a dorit. Dar poate ca cel putin directoratul „Vietii romanesti" venea ca un bonus tirziu pentru cel care crescuse, se formase in spiritul si in ambianta acestei reviste. Va imaginati un elev - si ca el, inca vreo 30! - de la Liceul Internat, abonat la „Viata romaneasca", asteptind cu infrigurare aparitia revistei si, uneori, nemaiavind rabdare sa-i vina abonamentul, sarind gardul internatului spre a-si procura revista de la chiosc!? Se deda la aceasta inocenta „infractiune", mai ales cind afla ca a aparut o „Balada" a lui Topirceanu sau un sonet de Mihai Codreanu, personaj pe care il identificase deja, in deambularile pe strada Lapusneanu, si de a carui poezie era irezistibil atras. Nu intimplator si poezia