Tot ce face Ada Milea pare a se hrani dintr-o candoare pe care o pierdem atunci cand ne maturizam, dintr-o bucurie a jocului dupa care suspinam ca natangii toata viata, fara sa mai zarim evidenta: ca, in fond, depinde de noi sa mai ramanem, macar pentru o vreme, copii. Nici nu mai tin minte daca intai am citit o scurta piesa de teatru semnata de Ada Milea, in „ArtPanorama", o foarte vie revista a tinerilor scriitori din anii '90, editata de Dan Silviu Boierescu (pe atunci activ critic literar, de multi ani tinta invidiilor criticilor literari, in calitate de redactor-sef al revistei „Playboy" si al altor reviste glossy, in care pozeaza nud femei foarte frumoase) sau am ascultat primul ei album, Aberatii sinore. Interzis prostilor. Oricum, atat textul cu pricina, cat si muzica Adei Milea mi s-au fixat in memorie pentru ca stateau cu un picior (celalat nu stiu unde-l aveau proptit) in straniu, absurd, pentru ca mizau pe umorul negru - registre pe care le-am gustat dintotdeauna. De altfel, cine ii cunoaste discurile, nu are cum sa nu observe ca preferintele sale literare provin din aceasta zona: Gogol, Daniil Harms sunt nume de referinta. Oricum, e de neuitat primul contact cu muzica atat de simpla, atat de directa, dar atat de frapanta a Adei Milea: eram student si locuiam, in perfecta ilegalitate, intr-un camin de fete. Injghebasem acolo un grup de prieteni; aveam, cu totii, simtul umorului, citeam carti bune, ascultam muzica buna. Fiecare zi era un cenaclu, fiecare noapte era o mica petrecere. O intreaga Halima, ce mai atata vorba. Intr-o dupa-amiaza mohorata de iarna, fratele meu a intrat victorios in camera si ne-a anuntat ferm ca a facut o descoperire care o sa ne dea pe spate. Si a scos din buzunarul rucsacului o caseta (imi pun cenusa in cap: generatia mea a crescut inaintea erei digitale, ne-am alimentat enorma foame de muzica colectionand sute de discuri din v