● Pielea în care trăiesc / La piel que habito (Spania, 2011), de Pedro Almodóvar.

În noul lui film, Pielea în care trăiesc, Almodóvar se inspiră dintr-un roman de Thierry Jonquet, Mygale (1995), dar pe alocuri e ca şi cînd ar ecraniza mot à mot influentul eseu al feministei Laura Mulvey, Visual Pleasure and Narrative Cinema (1975), în care autoarea descrie tradiţia reprezentării corpului feminin în mainstream-ul occidental al artelor vizuale ca pe o tradiţie a dominării femeii de către o privire masculină. Filmul lui Almodóvar, care e de o intertextualitate foarte densă, nu numai că vine cu toate referinţele relevante, de la tablourile cu odalisce pînă la Vertigo, dar mai oferă şi o ilustrare cît se poate de concretă legăturii făcute de Mulvey între cele două forme pe care le ia tirania scopică masculină – voyeurismul şi fetişismul – şi anxietatea castrării (stîrnită în bărbat de contemplarea corpului lipsit de penis al femeii). Arma lui Almodóvar ca sabotor al ordinii falocratice/heterosexuale/identitare fiind, aici, batonul de dinamită narativă cu fitil foarte lung, toate acestea devin clare (şi comice) abia în lumina unei dezvăluiri tîrzii, după cum ceea ce urmează dezvăluirii transformă ce-a fost înainte într-o parodie de pildă religioasă despre drumul întortocheat al unui răufăcător către mîntuire – aceasta din urmă echivalînd cu trecerea de la condiţia ignobilă de bărbat heterosexual la condiţia elevată de femeie lesbiană complet eliberată de tirania posesorului Privirii. Dar, ca să ajungă la articularea acestor concluzii transgresive – şi nu numai a lor, ci şi a unei interogaţii mai delicate despre corp, văzut simultan ca aparenţă înşelătoare şi ca modelator al identităţii persoanei –, filmul o ia pe foarte departe şi execută o serie de vertiginoase viraje narative şi coliziuni tonale.

DE ACELASI AUTOR Pitici monumentali Moştenirea lui ’68 Te