Aclamat pentru romane precum „Clubul putregaiurilor“ sau „Casa somnului“, scriitorul consideră că opera de artă nu e democratică. Din postura cititorului şi a privitorului, Jonathan Coe, fan declarat al lui Alfred Hitchcock, îşi doreşte să fie inocent ca un copil în mâinile unui regizor ori scriitor: „aceştia să facă ce vor cu mine“.

În romanul „Înspăimântătoarea viaţă personală a lui Maxwell Sim" scrieţi despre cum nouă, oamenilor, ne e greu să ţinem drumul drept, să nu deviem. Care sunt cele mai mari trei riscuri de pe lume care ne fac s-o luăm razna?

Cele mai riscante lucruri de pe lume? Asumarea automată, cel puţin în Vest, a faptului că avem dreptul la orice ne dorim, ieftin şi fără să trebuiască să ne chinuim; însuşi asentimentul nostru de a ne baza pe orice sursă de energie existentă până la punctul în care se epuizează sau se ajunge la distrugerea mediul înconjurător; şi credinţele religioase.

Criticii vă numesc un spirit satiric. Cum gestionaţi satira, există o limită pe care n-o încălcaţi niciodată?

Am scris un singur roman pe care l-aş numi „satiric": „Ce hăcuială!". Milan Kundera spunea că satira este „o artă tezistă" şi sunt de acord cu el. Teza acelui roman era că nu se poate pune baza unei economii pe lăcomia personală, iar scopul romanului era să convingă cititorii să vadă adevărul acestei teze. Acum, la optsprezece ani după ce am scris cartea, mi-am schimbat opiniile despre satiră şi n-aş mai scrie un asemenea roman. Romanul ar trebui să cuprindă un joc de ambiguităţi, nu o teză. Am ajuns şi la concluzia că satira încetineşte schimbarea socială, în loc s-o promoveze. Oferă o supapă de siguranţă pentru mânia cititorului - care ajunge să se elibereze sub forma râsului, ca aburii dintr-un ceainic -, mânia se transformă în hohote de râs, în loc să se transforme în acţiuni de ordin politic. Aşa că aş descrie unele dintre r