Am prietene pentru care supremul compliment la întîlnirea cu cineva care nu le-a mai văzut de o bucată de vreme este „Dragă, dar ce ai slăbit!“. O lumină se va aşterne pe chipul complimentatei, care va arunca o privire asupra propriului trup, se va roti uşurel de-a stînga-dreapta, îşi va netezi bluza cu mîinile şi va spune „Pe buneee?“. Chiar dacă interlocutorul minte cu neruşinare, remarca va stîrni un val de serotonină din creierul acelei femei. Să nu credeţi că eu aş fi mai brează. Între (un improbabil) „Ce deşteaptă eşti“, prefer oricînd varianta cu slăbitul.
Ne vedem cu foste colege de facultate prima oară după mulţi ani. Ne măsurăm taliile. Sigur, e normal. E primul impact, cel vizual. După întîlnire însă, dacă singura remarcă pe care o poţi face despre fosta colegă – profesoară de succes, autoare de cărţi – e „Băi, ce s-a îngrăşat cutare!“, n-ar trebui să mire pe nimeni.
DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă TimpPentru că multe dintre noi am ajuns să avem o relaţie cel puţin ciudată cu lumea din jur. Ne luăm haine mai mici în speranţa că aşa vom fi obligate să facem ceva ca să încăpem în ele. Blugi minusculi pe domnişoare trupeşe. Tricouri de copii pe revărsări de forme. Invidii ascunse inabil în faţa unora mai firave ca noi. Aceeaşi relaţie chinuită – cu mîncarea. Ne strînseserăm deunăzi vreo trei fete acasă la una dintre noi. Aveam pe masă nişte salate, un pic de brînză şi o plăcintă rumenă. Păi, nimănui nu i-a priit. Legumele, treacă-mergă, dar la fiecare îmbucătură din gustoasa plăcintă vedeam dureros de real în ochii fiecăreia un contor al caloriilor. Ai mai mîncat o bucată, ding! – 100 de calorii, încă una, ding! – 200. Fir-ar să fie de plăcintă! Sfîrşeşti ridicîndu-te de la masă pe jumătate flămînd şi extrem de vinovat, pe deasupra. N-o să mă apuc să spun la rîndu-mi a milioana oară că de vin
