Ar fi caraghios să nu recunosc faptul că am emoții. Până acum n-am ajuns niciodată în fața unei curse de maraton și să pot spune că sunt sută la sută pregătit. Ori sunt un pic accidentat, ori obosit, ori prea odihnit, adică neantrenat suficient.
E o cale atât de lungă să treci prin 24 de săptămâni de antrenament și să atingi cea mai bună formă exact în ziua alergării. Și asta îmi provoacă emoții. Acum, mi-e teamă că nu mă ține piciorul. Azi am alergat 7 kilometri. A fost OK, dar după antrenament m-a durut. Spre seară, durerea m-a lăsat. Am senzația că piciorul meu stâng s-a separat de restul corpului și face cam ce vrea el.
Astăzi a fost o zi de toamnă caldă și uscată, deși toată lumea anunță ploaie pentru duminică. Faptul că scade temperatura e o veste bună. Dacă ne-ar ocoli și ploaia ar fi și mai bine. Aici mă gândesc la public, nu la cei ce aleargă. Ploaia e ultima grijă pentru un maratonist. Căldura e prima.
Dacă aș reuși să alerg în 3:39 aș fi fericit, dacă nu, voi fi mulțumit doar să termin cursa.
În primăvară, la Rotterdam, am scos 3:49, deși speram la un timp mai bun. N-am avut nicio explicație pentru faptul că mi-am pierdut suflul după kilometrul 30. Așa că nicio cursă nu seamănă cu cealaltă.
Cu toate acestea, abia aştept să pornesc într-o nouă și epuizantă călătorie alături de ceilalți alergători. Și nu uitați, într-o cursă de maraton ”durerea e inevitabilă, suferința, opțională”.
Ar fi caraghios să nu recunosc faptul că am emoții. Până acum n-am ajuns niciodată în fața unei curse de maraton și să pot spune că sunt sută la sută pregătit. Ori sunt un pic accidentat, ori obosit, ori prea odihnit, adică neantrenat suficient.
E o cale atât de lungă să treci prin 24 de săptămâni de antrenament și să atingi cea mai bună formă exact în ziua alergării. Și asta îmi provoacă emoții. Acum, mi-e teamă că nu mă ține
