Dezbaterile despre reforma sistemului medical românesc s-au înmulţit în ultimul an ca melcii după ploaie. Uneori sunt la fel de plicticos-cleioase şi ne-riscante, înşirându-se aceleaşi poziţii îndelung exersate alături de specialiştii în PR. Adevăratele discuţii tot în culise se desfăşoară. Dezbaterea organizată săptămâna trecută de Institutul Aspen România a avut însă o particularitate: toate discuţiile au avut loc sub semnul interdicţiei de a identifica public sursa individuală a afirmaţiilor (regula Chatham House); un sistem provenit din lumea britanică tocmai pentru a stimula un dialog viu. Într-un astfel de context, o parte din declaraţiile vorbitorilor invitaţi la Institutul Aspen, fiecare provenind din zona de conducere a principalilor jucători din sistemul medical, au fost neobişnuit de sincere. S-a admis, spre exemplu, că unul dintre obstacolele principale aflate în calea definirii pachetului de asigurări medicale de bază este logica politicienilor români, pentru care „cei o sută care au nevoie de medicamente citostatice nu sunt atât de importanţi politic precum cei o mie care au nevoie de expectorante“. Pericolul definirii pachetului de bază în funcţie de setea de popularitate a unor politicieni este prin urmare foarte real. În acelaşi timp, stabilirea acestui pachet, ţinând cont de specificul României, va naşte multe reacţii adverse. În ciuda tuturor acestora, se pare că peste câteva luni vom afla ce conţine acest pachet de bază, promis de ani buni de autorităţile de la Bucureşti. Însă principala linie a frontului contradicţiilor iscate în timpul dezbaterii a fost chestiunea posibilităţii finanţării spitalelor private din Fondul Naţional Unic de Asigurări de Sănătate. Deşi – declarativ – sectorul privat primeşte bine noile măsuri de delimitare între practica la stat şi cea la privat, au existat opinii care susţineau că „statul ar trebui s