Vasile Tiţă, care împlinise 85 de ani în februarie, suferea de mai bine de 10 ani de boala Alzheimer. El cucerise argintul la categoria mijlocie la JO de la Helsinki 1952.
În ultimii ani, atunci cînd se privea în oglindă, se vedea pe sine tînăr, cu mănuşile de box în mîini, cu ochii albaştri scînteind de emoţia dinaintea intrării în ring. Asta face Alzheimerul din oameni: le şterge memoria recentă şi o exacerbează pe cea îndepărtată. Îi face să trăiască doar în trecut.
Au fost ani grei pentru Vasile Tiţă, care a luptat cu boala, cu lipsurile, cu uitarea. A lui şi a celorlaţi. A luptat aşa cum a făcut-o atîta vreme în ring, în perioada cînd cucerea de 7 ori la rînd titlul naţional. Ieri, peste toate acestea s-a aşternut tăcerea, dar performanţele lui rămîn, ca o ramă de argint vechi care a încadrat o viaţă.
Primele lupte
Afirmarea lui Vasile Tiţă, despre care istoriseşte Constantin Dumitrescu, a început în mai 1950, an în care Varşovia a găzduit un mare turneu prilejuit de aniversarea a 25 de ani de la înfiinţarea Federaţiei Poloneze de Box. Fără experienţă internaţională, "boxerii români au fost o revelaţie" scria presa poloneză citată de ziaristul Victor Bănciulescu în Mica Enciclopedie a Boxului.
La Varşovia, Vasile Tiţă a avut parte de cel mai greu şi mai titrat adversar. În semifinalele competiţiei, Tiţă a dat peste ungurul Laszlo Papp, campion european în 1949 şi olimpic în 1948 la 73 de kg, care ulterior avea să mai cîştige două titluri olimpice în 1952 şi 1956. Papp l-a învins şi a cîştigat intrecerea, iar Tiţă şi-a trecut pe răboj primul adversar de mare calibru întîlnit în cariera sa.
Un stadion plin
Turneul de la Varşovia a însemnat, de fapt, primul pas pentru crearea unui lot naţional valoros, a cărui consolidare a continuat printr-o gală România-Cehoslovacia organizată la Bucureşti în septembrie 1950. Piesa de rez
