În ianuarie, s-au împlinit 130 de ani de la naşterea lui Ion Minulescu şi 75 de la moartea lui Mateiu I. Caragiale, în martie, 125 de la naşterea lui G. Topîrceanu, 120 de la naşterea lui Ion Pillat şi 50 de la moartea lui Cezar Petrescu, în aprilie, 130 de la naşterea lui O. Goga, iar în mai, 50 de la moartea lui Lucian Blaga.

În iunie, se vor împlini 75 de la moartea lui Constantin Stere, în august, 50 de la moartea lui Ion Barbu, în septembrie, 180 de la naşterea lui Vasile Cârlova, 155 de la naşterea lui G.Coşbuc şi 130 de la naşterea lui G. Bacovia, în octombrie, 130 de la naşterea lui E.Lovinescu şi 50 de la moartea lui M. Sadoveanu, iar în decembrie, 220 de la moartea lui Miron Costin şi 135 de la naşterea Hortensiei Papadat-Bengescu. Acestea sunt numele mari. Li se pot adăuga altele mai puţin însemnate. Întrebarea care se ridică este următoarea: câte au avut până la acest mijloc de mai sau vor avea de aici încolo, până în decembrie dintr-un an cu multe date „rotunde”, norocul unui cuvânt de comemorare în presa culturală (la televiziuni nici nu mă gândesc!), ca să nu vorbesc de reeditări sau de ediţii critice, de monografii, biografii, inedite? În câte şcoli sau librării, s-a găsit cineva să le sărbătorească? Câţi cronicari literari au lăsat fierbintea actualitate ca să scrie un rând la aniversară? Istoria unei literaturi nu trebuie să fie un scrin, în care uitarea să le închidă pe toate, cu mâna ei cea rece, ci o bibliotecă deschisă şi cărţile la vedere, reluate de către generaţiile succesive. Fără această ştafetă a lecturii, autorii, chiar şi cei mai mari, sunt condamnaţi să moară, puţin câte puţin. De aceea sunt utile aniversările: ne obligă să ni-i reamintim şi să-i recitim cu alţi ochi. Iată adevăruri banale, dar pe care nu mă sfiesc să le repet, câtă vreme, cum s-ar părea, le-am uitat.

Mai este un motiv, paradoxal, care contribuie la ign