În 1989 aveam doar 10 ani. Eram în afara conştiinţei răului. Eram înăuntrul unei lumi care începea şi se sfârşea cu jocul. Memoria mea afectivă este plină de lumina acelor ani. Anii dinaintea căderii regimului. Ani când mama mea suferea fără ca eu să ştiu, când milioane de mame sufereau, fără ca lumea mea de vis să fie atinsă de această suferinţă.
Nu am memoria vreunei vârste, căci memoria mea cuprinde lumină.
Vara, toamna, iarna, primăvara nu aveau începuturi, sfârşituri şi limite. Nu există timp. Existau aventurile trăite în faţa blocului cu ceilalţi copii, cazematele iarna, cele două tabere care se băteau cu bulgări de zăpadă, eliminând, fără să ştie, ura tăcută, acumulată de o familie asupra alteia.
Erau anii pe care astăzi îi rememorez ca pe visele în care simţi că zbori în spatele unui cal alb, cu zâne bune care te prind de obraji şi îi spun fiinţei celei mai iubite - "Vai, dar ce fetiţă inteligentă aveţi, doamnă! Şi ştie atât de multe limbi străine...". îmi amintesc faţa surpinsă a mamei, când câte o bătrână mă privea cu gingăşie rostind această frază. Inventam o viaţă fantastică pe care o povesteam tuturor băbuţelor cu care stăteam la cozi la carne şi la ouă, până mă schimba mama, pe la 16:30. Le vorbeam în limbi de pe alte planete - engleză, coreeană, chineză şi "honolulueză". Le cumpăram astfel simpatia, dar îmi cumpăram şi câteva locuri înaintea lor, ajutând-o pe fiinţa care ocupa cele mai multe şi importante locuri în existenţa mea să nu stea la o coadă aşa de lungă.
Ştiam că trăiesc în comunism, ştiam că tovarăşul Nicolae Ceauşescu e preşedintele republicii, ştiam de tovarăşa Elena. Măcar pentru că luam toate premiile de inteligenţă şi cultură generală la grădiniţă. Motiv pentru care m-au selectat ca să mă pupe Tovarăşul. Ştiam că sunt nişte persoane importante, de vreme ce ni se povestea atât
