● Guns Nâ Roses, Chinese Democracy, Geffen, 2008.
15 ani au trecut de cînd Guns Nâ Roses nu au mai înregistrat un album. Iar pentru voluptatea statisticii, puteţi adăuga alţi doi ani, să se facă 17, de cînd Axl Rose & co. n-au mai compus, împachetat şi livrat pe un disc vreo melodie originală. Nu ştiu alţii cum sînt (s-ar putea ca astronomii şi geo-fizicienii să fie de altă părere), dar mă încearcă o impresie care bate spre certitudine că 15 (sau 17) ani înseamnă mult. În sprijinul acestei impresii îi chem să depună mărturie pe domnii Gilby Clarke, Matt Sorum, Duff McKagan şi Slash. Că s-a întîmplat mai devreme sau mai tîrziu, că la mijloc a fost vorba de plictiseală sau de amoc are prea puţină importanţă. Cert este că toate aceste persoane mai sus-pomenite au ajuns la un moment dat la concluzia că nu se face să aştepţi prea mult la cheremul şi capriciile unui lider precum Axl Rose, şi au plecat. Ultima oară cînd i-am ascultat cîntînd împreună a fost pe The Spaghetti Incident?. Cu puţin timp înainte, Nirvana îşi lansau ultimul disc de studio, In Utero, iar la cîteva luni distanţă, în 1994, Soundgarden obţineau cel mai important succes comercial al lor cu Supeunknown. Gîndiţi-vă bine şi întoarceţi anii pe toate feţele: atunci cînd vine vorba de muzică, un deceniu şi jumătate seamănă ca două picături de apă cu veşnicia. În definitiv, pentru că tot el este şi personajul principal al acestei poveşti, Axl Rose avea să descrie cel mai bine lucrurile, atunci cînd, pe Use Your Illusion II, fredona a premoniţie: "But itâs been 14 years of silence, / Itâs been 14 years of pain, / 14 years that are gone forever / And Iâll never have again". Poate că Axl nu este un Nostradamus cu marjă de eroare de un an şi poate că lucrurile au fost mai nuanţate decît în cîntec. În orice caz, în tot acest timp a mai trecut un secol, au apărut şi au dispărut stiluri, Slash,
