Cel mai important lucru legat de alegerea noului Patriarh ortodox al Romaniei, dincolo de numele unei persoane, il constituie amplitudinea si calitatea dezbaterii publice din societate si biserica din ultimele saptamani.
Dupa decenii de liniste mormantala si sfintenie supravegheata, BOR a cunoscut in ianuarie 1990 o prima trepidatie. Intelectuali si teologi mai liberali, ametiti de aerul "revolutiei de stat", cu voie de la politie, au cerut innoirea ierarhiei, incepand cu Teoctist insusi. Acesta s-a retras pentru o vreme, dar a devenit apoi beneficiarul "restabilizarii" in care intrase si statul. In aceasta logica, destul de pestrita, Ion Iliescu, un comunist prosovietic de frunte, fosta Securitate si traditiile nationale ale comunismului, oricat de intinate de exercitiul ceausist, au devenit bornele noului curs. Alibiul, sugerat cu mana la gura de "rovoluzzerii" rataciti in oficiile dictaturii, a fost asa-zisa nevoie de prevenire a unei implozii statale, urmata de scindarea teritoriului national, in suita iugoslava sau cehoslovaca. In realitate, acest alibi a fost mereu discutabil. N-a existat un pericol real al fragmentarii statale, in ciuda unor intentii sau nostalgii periferice, supralicitate de aparatorii templului ceausist. In aceasta configuratie de putere, si Teoctist si-a regasit imediat locul. Contestatarii lui au devenit suporterii cei mai infocati. Continuitatea in ierarhia ortodoxa a fost echivalentul continuitatii in structurile militare, diplomatice si ale serviciilor secrete, ca remediu impotriva asediului antistatal iminent.
BOR a fost perceputa de putere, in timpul comunismului, ca o coloana a edificiului statal. Pentru ca inaltii ierarhi n-au putut fi obligati sa se inscrie in PCR, ei au fost cooptati in mod cvasiinstitutional in structura de putere numita Securitate. Spre deosebire de PCR, Securitatea nu era obligata sa-si demonstreze co
