Născut în România, Lucian Pintilie şi-a părăsit ţara, la fel ca autorul, eseistul şi criticul Milan Kundera, cronicarul iubitei Cehoslovacia pe care a lăsat-o în urmă. Spre deosebire de Kundera, el s-a întors până la urmă, după căderea comunismului şi a câtorva dintre susţinătorii săi cei mai odioşi.
Întinsă pe cinci decenii, opera cinematografică a lui Pintilie e un strigăt de revoltă îmbibat de umor macabru. Prea puţine ar fi fost posibile în noul val românesc, începând cu câştigătorul Palme D’Or-ului la Cannes în 2007, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile al lui Cristian Mungiu, dacă Pintilie şi filmele sale n-ar fi existat.
Asemenea altor mari artişti ale căror cariere au oscilat între cinema şi teatru, există o dispută legată de marile realizări ale lui Pintilie: au fost ele pe ecran sau pe scenă? Cele mai strălucite momente ale regizorului Elia Kazan au fost oare pe Broadway, graţie originalei montări a piesei Moartea unui comis voiajor, sau în film, cu Un tramvai numit dorinţă? Cei mai norocoşi care au văzut copleşitoarele puneri în scenă ale lui Pintilie cu Pescăruşul şi Tartuffe la Guthrie Theater în Minneapolis, în epoca în care colegul său imigrant Liviu Ciulei se afla la conducerea instituţiei, au fost pe vecie transformaţi de acea experienţă.
Cu toate acestea, cele mai bune filme ale lui Lucian Pintilie concurează cu impertinenţă activitatea sa dramatică. În Reconstituirea (1969), dispozitivul narativ folosit de Pintilie este inspirat: doi tineri anonimi sunt săltaţi de poliţie pentru că, în stare de ebrietate fiind, au perturbat liniştea publică şi sunt puşi să joace o reconstituire a bătăii lor ca parte dintr-un film educaţional. Viaţa sub papucul statului cere o abordare care implică un fel de dublă expunere, a unei vieţi trăite oficial şi cu prudenţă, şi a alteia secrete, ce poate părea străi
