Declaraţia ministrului de Interne german referitoare la amânarea unei decizii – de orice fel – în privinţa aderării României şi Bulgariei la Schengen pare să pună capăt controversei pe care a iscat-o afirmaţia lui Corlăţean, cum că chestiunea nu mai este o prioritate pentru guvernul României, în situaţia în care se invocă argumente fără legătură cu natura tehnică a deciziei.

Primii care au sărit în sus de indignare au fost chiar cei cărora li se datorează, în exclusivitate, criza: preşedintele Băsescu şi fostul premier Boc. Ei au fost ţinta tuturor reproşurilor prin care ţări ca Olanda, Finlanda, Franţa şi Germania au invocat problemele serioase pe care le are România şi pe care autorităţile nu reuşesc să le rezolve, în ciuda tuturor avertizărilor. Tot ei au fost cei care au încercat nişte replici stângace, de genul boicotului florilor olandeze, sau au proferat avertismente de blocare a accesului unor noi state membre.

Pentru ca acum să acuze în cel mai pur stil cominternist intenţia guvernului de a nu mai insista pe o chestiune din capul locului sortită eşecului.

Are guvernul dreptate să adopte o asemenea poziţie? Înclin să cred că da. Servilismul şi „capul plecat” nu ne-au adus nimic bun, încă de la demararea negocierilor de aderare la U.E. De fapt, nici n-am negociat ceva, fiind nevoiţi să acceptăm sistematic variantele pe care le-am considerat a fi cele mai puţin rele. Integrarea noastră, în general, a avut loc sub semnul toleranţei şi al speranţei că ceea ce nu era încă în regulă se va regla pe parcurs. Pentru partenerii noştri a devenit tot mai limpede faptul că admiterea noastră în 2007 a fost o eroare, că am fi avut nevoie de ani buni de pregătire pentru a fi compatibili cu întregul sistem de valori comunitare. Contextul economic a făcut şi ca aderarea noastră să nu fie percepută, în interior, ca un progres, ci ca un şir de obl