Un lucru e cert: cursul leu-euro, pe termen scurt, il stabileste piata, tinand seama de realitatile din acest moment: cata valuta e ceruta, cata valuta e oferita la schimb contra lei. Ambii indicatori exprima realitatea de zi cu zi. Alti indicatori, cum ar fi deficitul balantei de plati, rata inflatiei, politica salariala, eficienta, productivitatea, PIB-ul si asa mai departe, exprima cauze ce produc efecte pe termen lung. Din toti acesti factori se intrupeaza vantul ce sufla in panzele cursului valutar. Determinand atat directia de mers, cat si nivelul pana la care urca sau coboara. Sau momentul in care se produce o miscare sau alta. Daca decizia pietei ar fi convenabila tuturor jucatorilor, piata si-ar pierde unul dintre principalii factori de stimulare a eficientei: concurenta. Cumparatorii si vanzatorii de valuta vor fi competitivi numai in masura in care sunt atenti la semnalele pietei, le interpreteaza corect si dezvolta un management performant.
E normal sa fie lasata piata sa lucreze. BNR nu are drept tinte nici dobanda, nici cursul de schimb, care sunt stabilite in conditii de piata. Unica tinta a BNR continua sa fie calmarea inflatiei. Dar are, in plus, doua obiective fundamentale: stabilitatea financiara si stabilitatea economica. Motiv pentru care se uita cu ambii ochi la inflatie, dar cu un ochi la cursul de schimb.
De multe ori, BNR a atras depozite cu dobanzi mari, in care bancile comerciale si-au facut plasamente sigure si profitabile. Avand un scop: calmarea exploziei inflationiste, in conditiile in care surplusul de lei din sistemul bancar nu era absorbit in afaceri profitabile, in economia reala, ci se ducea in preturi. Necazul a fost ca bancile comerciale s-au obisnuit astfel sa intoarca spatele economiei reale si sa-si plaseze banii la BNR. Asa ca, ori de cate ori a fost posibil, Banca Nationala a schimbat tactica: a redus dobanda
