Nu, nu despre Revoluţie e vorba aici; e prea devreme pentru asta şi, de fapt, o mai fi ceva de zis? Să facem, cu voia Dumneavoastră, un salt în timp; dar nu în viitor. E toamnă; şi nu orice toamnă: e toamna lui 1939. Germania a invadat Polonia, a început războiul. La Bucureşti e încă linişte; oraşul e doldora de frunze ruginii, s-au deschis stagiunile, iar domnii, doamnele se plimbă agale pe Calea Victoriei. Şi, pentru urechile melomanilor, la Ateneul Român se instalează o orgă monumentală, realizată în Germania, în fabrica lui Oscar Walcker. E, cu-adevărat, un instrument impresionant: 7 metri înălţime, 12 metri lăţime, 3.400 de tuburi, 50 de registre; o sinteză între romantic şi baroc, o orgă cu un sunet extraordinar. În jur de 30-40 de inşi au lucrat la construirea ei, în atelierele nemţeşti, pe parcursul lui 1939, şi alţi trei-patru au venit în România să o instaleze. În Germania e furtună, aici e linişte. Un muncitor notează, aşa, pentru sine: „Această orgă mi-a adus pacea; nu trebuie să mă duc la război, căci trebuie să lucrez aici, la Bucureşti. În vremuri ca acestea, şi orgile funcţionează ca nişte baricade“.

Aproape şapte decenii mai târziu, în 2007, notiţa asta scurtă, respirând uşurare – un document istoric autentic; şi cât de preţios – e în mâinile lui Gerhard Walcker-Mayer, strănepotul constructorului din 1939; şi cel însărcinat să restaureze aceeaşi orgă de la Ateneu, s-o facă să sune aşa cum suna la instalare. În jurul detaliului acesta – orga ca baricadă, ca pavăză contra războiului – s-a închegat discuţia noastră, în atelierul improvizat în subsolul Ateneului, pe holul circular din jurul foaierului. Acolo l-am găsit acum cinci ani pe Gerhard Walcker, concentrat şi serios, cu ochii în nişte planuri – cópii ale planurilor originale din 1939. Neamţul înalt şi grizonat dădea indicaţii celorlalţi doi membri ai echipei de restaurare, înconjurat d