Zilele trec si nu se intimpla nimic. Sondajele au sfirsit prin a se anula unul pe altul prin atita precizie si atitea criterii din ce in ce mai sofisticate. Bayrou, Royal, Sarkozy. Mai ramine un al patrulea, pe care am face bine sa-l privim mai indeaproape si care se numeste Jean-Marie Le Pen. E greu sa trebuiasca sa scrii despre acest om, care incarneaza – de cita vreme oare? – populismul demagogic si antisemit à la française. Ce vrea sa insemne à la française?

Ma intreb si eu, nu sint sigur ca stiu. E ceea ce se numeste a avea faconda: acea aptitudine de a manevra limbajul care aduce risul pe buze la sfirsitul banchetelor, o putere de a juca teatru, o varietate intreaga de atitudini care evoca populismul, faubourg-ul, ura fata de barosani, de cei care-si umplu buzunarele fara sa se ingrijeasca de restul lumii, o aversiune profunda fata de establishment, de tot ceea ce aminteste de coruptie, de cinism si de multe alte lucruri.

E frapant sa constati acest lucru cind il asculti pe Le Pen vorbind la radio sau la televizor: e un excelent orator, are umor si in plus e dotat cu un fler politic iesit din comun. L-am vazut ducindu-se in banlieue, exact acolo unde Sarkozy nu indrazneste sa mearga: cine ar fi crezut ca liderul extremei drepte, care-si petrece timpul vituperind impotriva „strainilor“, s-ar duce sa le vorbeasca, chiar pe teritoriul lor?

Se spune ca Le Pen urca in sondaje. Se mai spune ca in seara primului tur de scrutin vor fi doi candidati: Le Pen si Bayrou. O asemenea ipoteza pare a fi absurda, dar nu e mai absurda decit cea care il desemna in 2002 pe Le Pen ca fiind competitorul lui Chirac. Societatea franceza se afla intr-o criza profunda, nimic nu s-a schimbat cu adevarat dupa 2002: de ce am pretinde ca votul sa se desfasoare altfel si ca simtul rezonabilului sa puna stapinire pe spirite? Nu, chiar nu vedem de ce. Si, martu