În limbajul stereotip al jurnalelor de televiziune se tot vorbeşte de „furia apelor”, deşi de nicăieri din imaginile transmise nu reiese vreo violenţă. Pentru că apa vine de data aceasta pe tăcute, crescând milimetru cu milimetru, spre disperarea celor care îşi văd, neputincioşi, agoniseala de o viaţă înghiţită de hăul mâlos al fluviului care nu-şi mai încape în matcă.
Spre deosebire de inundaţiile de versanţi, care nu-ţi dau timp nici să te dumireşti de ceea ce ţi se întâmplă, acestea au cel puţin calitatea de a prevesti ceea ce urmează să se întâmple şi de a lăsa timp pentru a se încerca să se mai salveze din ceea ce se poate. Inundaţiile provocate de Dunăre n-ar trebui să fie însoţite, în mod normal, de victime, nici omeneşti şi nici animale.
După cum, deasemenea, rămâne timp pentru ca ceea ce s-ar mai putea pune la adăpost să se poată salva de distrugere.
Ce se întâmplă, însă, de fapt? Asistăm, ca la teatru, la dezastru. Oamenii se roagă la Dumnezeu ca răul şi râul să-i ocolească, punându-şi speranţa în fragilele baraje din saci de nisip. Autorităţile aşteaptă şi ele să vadă ce se întâmplă, cârpind pe ici - pe colo digurile de protecţie şi sperând şi ele ca şoarecii şi hârciogii să nu fi trasat prin ele găuri fatale. La Bucureşti, guvernanţii şi politicienii sunt, însă, preocupaţi de cu totul alte subiecte. Ca şi când nenorocirea ar fi intrat în banal, preşedintele şi premierul şi-au rărit escapadele în cizme de cauciuc pe la zonele afectate. Au alte probleme, mult mai arzătoare. Strategia de securitate naţională, de pildă. Cum să ne apărăm de atacurile celor care vor să ne pună ţara în pericol. Şi dacă ofiţerii de securitate pot să facă acte de cercetare prealabilă. Sau dacă în textul nu ştiu cărei legi ar trebui sau nu să figureze conceptul de „bună guvernare”, creat de administraţia americană special pentru ţările lumii a treia. Or, noi nu s