Trei justificări pentru a-l vota pe Băsescu:
“1. L-a pleznit, bine i-a făcut puiului de bolşevic.
2. L-a împins, ce mare lucru, de ce se face atâta caz?
3. L-a pocnit, e grav, dar nu atât de grav cât ar fi să vină mogulii la putere.
Eu îl votez oricum pe Băsescu. Dar ştiu că alţii s-ar putea să nu-l mai voteze. Aşa că voi încerca să-i conving că este un trucaj”
Cam în contextul ăsta înţeleg cuvîntul “trucaj”. Ca pe un sedativ al conştiinţelor. Asta, după ce Băsescu a validat fără dubii acuzaţia prin trei non-negări succesive.
1. “Nu-mi amintesc” în loc de “Nu am lovit acel copil, eu nu lovesc copii”
2. “Nu am lovit niciodată un copil” în loc de “Nu am lovit acel copil, eu nu lovesc copii”
3. “Pentru ca a afirmat ca l-am lovit pe acel copil de doua ori, prima oara in burta si a doua oara in fata, il voi da in judecata pe Dinu Patriciu” în loc de “Nu am lovit acel copil, eu nu lovesc copii, aşa că îl dau în judecată pe Dinu Patriciu”
În relaţiile publice, toate acestea se numesc non-denial denial. Adică, te faci că plouă. Sunt convins că, încet-încet, Băsescu va recunoaşte până la urmă. Îi vor frăgezi traseul declaraţii ca cea a mamei Monica Macovei, care şi-ar lăsa copilul cu Băsescu, “cu riscul de-al îmbrânci”, decât cu Patriciu, “de la care ar învăţa numai să mintă şi să pună mâna pe banul public“.
Însă deja nu mai contează. Ce contează, de fapt, acum, e deja altă întrebare, mult mai tulburătoare electoral decât dacă e bine sau nu să baţi un copil. Celula de criză piaristică e iar cu un pas în urmă. Întrebare este: Ce fel de bărbat nu are curajul să recunoască ce-a făcut? Unde şi-a lăsat Băsescu los cojones?
Update 13.39: Încă un pariu, una dintre următoarele etape va fi o non-scuză: ~Îmi cer iertare copilului pentru că a fost terfelit de televiziunile mogulilor~
Trei justificări pentru a-l vota
